De același autor
N-ar trebui să mai consumăm spațiu tipografic, timp și efort pentru a argumenta că, după datele puse la dispoziție de presă, premierul Ponta și-a plagiat teza de doctorat. Punct. Totuși încercările care se fac pentru a ascunde, relativiza și edulcora această situație merită discutate pe scurt.
Mai întâi, avem argumentul „guvernamental“, dar reluat și de prieteni ai guvernării: teoria conspirației. Se încearcă dărâmarea guvernului, strigă ei, guvernul „nu poate lucra în liniște“ din pricina feluritelor scandaluri. „Cineva dorește cu ardoare destabilizarea Guvernului României“, scrie Vlad Nistor într-un editorial din Evenimentul Zilei. Poate că da, dar vorba aceea, destabilizarea nu e „în chestie“. „În chestie“ e plagiatul presupus al premierului. A plagiat, au nu? Dacă da, cel mai bun mod de evitare a zisei destabilizări ar fi fost să nu fi existat fapta, căci atunci denunțul, oricât de ticălos, nu s-ar fi putut rosti sau s-ar fi disipat îndată.
Apoi vine argumentul „specialistului“: se zice că trebuie o comisie de specialiști în drept (în cazul lui Mang era vorba despre specialiști în informatică) pentru a se pronunța. Nu, nu trebuie, cel puțin în cazul acestui tip de plagiat primitiv, unde pagini întregi sunt pur și simplu copiate cu modificări minimale. E suficient un ins alfabetizat care să observe coincidența unor texte și lipsa semnelor citării sau a altor procedee editoriale, care indică diferența dintre textul altcuiva și textul propriu. Că există plagiate mai subtile, unde se fură ideile, nu cuvintele, e știut și acolo e nevoie de specialiști. Dar datele disponibile arată că d-l Ponta nu a ajuns la acest stadiu. (Altminteri, nu e rău că Universitatea București a deschis o anchetă; dar să nu confundăm lucrurile.)
Voi trece repede peste argumentul ridicol cum că normele de citare actuale nu existau în 2003. Existau, și de 150 de ani. Voi trece și peste acela că menționarea în final, dar fără indicarea paginilor, a autorilor folosiți e suficientă. Nu e suficientă, fiindcă nu se știe care a fost contribuția doctorandului Ponta. Dacă acesta ar fi prezentat o teză din care, în mod explicit, jumătate era atribuită altor autori, nici chiar Adrian Năstase nu i-ar fi putut acorda doctoratul. De asemenea, faptul că nu a existat o plângere a autorilor plagiați de premier nici nu anulează, nici nu exonerează probabilul delict intelectual.
Ajung la câteva dintre cele mai perverse argumente – ce țin de relativizarea plagiatului. Unele au fost recent formulate de Alina Mingiu-Pippidi într-un articol apărut pe Ziare.com, intitulat Circul nostru vă prezintă. Mai întâi, notez că domnia sa nu pronunță în ceea ce-l privește pe primul ministru cuvântul rușinos „plagiat“, ci zice, mai blând, „compilație“. Dar o compilație nu e obligatoriu un plagiat: poți scrie o carte lipsită de originalitate, dar citând sursele. Nu ești prea isteț, dar nici nu ești hoț. În general, o carte slabă nu-i totuna cu una plagiată. Cariera academică a cuiva, cum scrie d-na Pippidi, poate fi nulă (iar asta rămâne de demonstrat într-adevăr, în fiecare caz, de către specialiști din domeniu), fără a fi însă bazată pe fraude. Plagiat, compilație, carieră academică nulă – toate sunt puse laolaltă; și cum originalitatea autentică e rară (și la noi, și pretutindeni), iată că d-l Ponta e aproape în regulă. Apoi d-na Pippidi se referă la o propunere mai veche a ei (de care nimeni n-a vrut să știe, vai!), aceea de a se verifica pentru plagiat (acum termenul apare) „toate doctoratele și de a se anula toate titlurile de profesor și conferențiar care nu corespund standardelor“. Așadar, să fie verificate doctoratele tuturor cetățenilor români în viață? De ce nu și toate diplomele universitare? De ce nu și cele de bacalaureat, căci frauda la bacalaureat are o lungă tradiție? Dincolo de legalitatea îndoielnică (mi se pare că ea încalcă flagrant prezumția de nevinovăție) a unei astfel de acțiuni, enormitatea sarcinii depășeşte orice închipuire. E o propunere maximalistă de tipul propunerilor sovietice pentru dezarmare de pe timpuri: se cerea dezarmarea nucleară „generală și totală“, știindu-se bine că ea era și imposibilă practic, și inacceptabilă pentru Vest, dar că suna bine propagandistic.
În fine, d-na Mungiu-Pippidi este foarte indignată că mai mulți universitari din Timișoara au cutezat a iniția o petiție de demisie a premierului (și care a strâns mii de semnături). Aceștia, zice ea, sunt jalnici: mai întâi sunt pedeliști, apoi n-au lucrări cotate ISI și întregul lor departament (de litere sau de științe politice, nu m-am lămurit) zburdă fără ISI. La asta putem spune din nou: nu e „în chestie“! Ce amestec are aici pedelismul, ori dacă au scris lucrări valoroase sau nu, ori dacă au apărut la publicații ISI? Schimbă asta cu ceva situația premierului, dacă a plagiat sau nu? Asta e „în chestie“! După câte știu, cei patru inițiatori de la Timișoara sunt universitari foarte onorabili, dar să admitem că n-au publicații ISI. A, spuneți, fiindcă n-au publicații ISI, titlurile lor ar fi impostură și ar trebui să se abțină de la petiții! Fie, să le fie rușine! Dar din textul în discuție rezultă și că impostori suntem cu toții: și Ponta, și Mang, și Kövesi, și cei care îi susțin, și cei care le cer demisia. „Dragi tovarăși și prieteni români, ne ia autoarea de sus, precum Gulliver pe liliputani, ...trăiți într-un climat de impostură generalizată și atenția dedicată unor cazuri particulare nu face decât să arate... că sunteți lipsiți de obiectivitatea generală ca să vă curățați!“ Suntem mici și murdari toți, așa e! Numai că, din păcate, „în chestie“ e acum un caz particular „curat-murdar“, dar care poate ajuta și la curățenia generală: a plagiat au nu primul ministru și trebuie să demisioneze? Cine are autoritatea să vorbească? D-na Mungiu-Pippidi. Articole ISI are, partizanate politice, nu. Numai că, din păcate, domnia sa, după cum declară, scârbită de noi toți, „s-a retras la țară“. Presupun că, întocmai lui Candide, acum își cultivă grădina! Păcat. //