Căderea dreptei

De ce în România, când pierde stânga (sau ceea ce în România trece drept stânga), înfrângerea este la limită, smulsă cu di­ficultate de adversar, în timp ce, atunci când e rândul dreptei să piardă, asistăm la o prăbușire și la victorii fără drept de apel ale adversarilor? Ceea ce s-a în­tâm­plat acum la locale (fenomen ce, pro­ba­bil, va fi repetat și chiar amplificat la ge­nerale) amintește foarte bine de anul 2000 cu schimbările de rigoare: USL în loc de PDSR singur, pe locul în­vin­gă­torului, PDL în locul CDR pe locul în­vinsului, Dan Diaconescu, aflat în plină ascensiune, în locul lui Vadim. Dim­po­trivă, în 2004, Alianța D.A. a pierdut de fapt cu puțin alegerile, fiind însă adusă la putere de Băsescu prin manevrele celebrei „soluții imorale“. În 2008, PDL, aflat în ascensiune, a ieșit totuși ceva mai slab decât PSD la numărul de voturi, dar a câștigat alegerile având numai un fotoliu de parlamentar în plus. Mai adaug la aceasta și cele două victorii spec­ta­culoase, dar scoase la limită, ale lui Tra­ian Băsescu, în 2004 și 2009, împotriva lui Năstase și Geoană. Iliescu, când a câștigat – în 1992 și 2000 (spre a nu mai aminti de 1990) –, a făcut-o, dimpotrivă, la scoruri confortabile, iar când a pier­dut, precum în 1996, a pierdut cu totul ono­rabil.

Mulți au spus că înfrângerea de acum a PDL se datorează corupției, clien­te­lis­mului politic, susținerii unor personaje dubioase. Vicii absolut reale. Dar nu tot la fel de reale, ba chiar mai mari erau ele în cazul guvernării Năstase? De ce „corupții lui Boc“ au dezlănțuit aproape o furie distructivă împotriva PDL, în timp ce „corupții lui Năstase“ nu au pro­dus nimic asemănător împotriva PSD? Pe de altă parte, Silviu Prigoană a fost o alegere cât se poate de rea; dar oare Oprescu să fie atât de valoros, încât să merite aproximativ de trei ori mai multe voturi? Poate că se va spune că Silviu Prigoană a fost pleznit fiindcă fusese ale­gerea Elenei Udrea. Însă ce imense me­rite a avut Robert Negoiță – extrem de dubios, scrie presa – ca să câștige de do­uă ori mai multe voturi decât Liviu Ne­goiță, favoritul Sectorului 3 acum 4 ani și acum 8 ani? Desigur, în orașe cel pu­țin, votul a fost nu doar simplu politic, ci și resentimentar: s-a votat mânios împotriva lui Boc și a lui Băsescu. (Clujul face o excepție, unde Boc a reușit la limită să redevină primar.)

Fără îndoială că fenomenul despre ca­re vorbesc are legătură – chiar da­că nu și una mecanică – cu faptul că, în România, reformele, atâtea câte s-au făcut și așa cum s-au făcut – au avut două motoare, care s-au susținut re­ciproc: unul intern – dreapta (în anii ‘90 era vorba despre Convenția De­mocratică și despre Emil Cons­tan­ti­nescu, în anii 2000, despre Alianța D.A., despre PDL singur și despre Traian Băsescu); celălalt – extern (FMI, Uniunea Europeană). Dim­po­trivă, stânga a fost fie conservatoare, fie cel mult continuatoare la nivel mai redus a unor reforme deja în­ce­pute. Motorul extern rămâne în afara acțiunii electoratului, dar cel intern poate fi oricând oprit sau încetinit.

Majoritatea oamenilor acceptă greu reformele, chiar și atunci când ele nu vin pe fondul unei crize generale, ca acum. Dacă însă se creează și im­pre­sia că printre guvernanți sunt prea mulți corupți și că ipocrizia atinge nivele prea ridicate, frustrarea de­vi­ne maximă. Pe scurt, cel puțin pen­tru electoratul urban și mai educat, „corupții lui Boc“ au fost mult mai răi decât „corupții lui Năstase“, nu fiindcă așa ar fi fost în realitate (dim­potrivă), ci fiindcă se aștepta mult mai mult de la primii decât de la cei­lalți. Defectele s-au văzut printr-o lupă măritoare (cu concursul ne­pre­cupețit al televiziunilor de știri); ca­litățile au devenit invizibile odată cu tăierile de salarii și sporuri. Toți cei care au pierdut din salarii, pensii și altele, toți cei care au falimentat, toți cei care au de plătit rate mari la bănci, toți cei care și-au pierdut lo­cul de muncă au votat mânioși pen­tru Oprescu, de pildă, deși acesta nu are nici cea mai mică legătură cu nevoile lor și nici nu le va rezolva vreodată. Iar ceilalți, care fie înțeleg mai multe, fie au fost mai puțin afec­tați direct, s-au simțit descurajați de un partid tot mai rău condus și tot mai incapabil să respecte anumite standarde morale și profesionale, fie și în simpla desemnare a can­di­da­ți­lor; ei n-au votat deloc sau (când nu au votat cu Nicușor Dan) au votat tot cu Oprescu și cei de la USL, fiindcă s-au simțit neglijați și ignorați în așteptările lor – ce-i drept, destul de mari.

Necazul este că vor pierde și unii, și alții: primii nu vor fi recompensați de guvernarea Ponta-Antonescu; cei­lalți vor constata că indulgența lor de azi față de „corupții lui Ponta“ va fi foarte costisitoare. Cât despre re­forme, deja ele nu mai sunt la or­dinea zilei (chiar dacă unele vor tre­bui continuate, mai discret, sub ac­țiunea motorului extern). //