De același autor
Un amestec bine proporţionat de calcul şi spontaneitate – iată secretul succesului lui Traian Băsescu. Un exemplu am avut de curând: anunţul oficial, amânat îndelung, al candidaturii sale – făcut într-o comună din Banat, printre cetăţeni, în absenţa bonzilor PD-L, ca răspuns nedeliberat la provocarea unui localnic – a apărut în contrast profund avantajos cu lansarea candidaturii principalului său rival, Mircea Geoană. Aceasta din urmă a fost una grandilocventă „de partid“, în aclamaţiile a mii de militanţi, într-o mare de steaguri roşii (cu o rea conotaţie, încă, în România), cu discursuri previzibile şi atitudini ţepene.
Că Băsescu îşi dorea de mai mult timp o lansare „în mijlocul oamenilor“ e perfect plauzibil. Dar e la fel de adevărat că ocazia bună s-a ivit a doua zi după lansarea lui Geoană la Romaero. S-a hotărât brusc şi, spre surpriza autentică a celor din PD-L, a improvizat strălucit.
Numeroşii inamici ai lui Traian Băsescu au tendinţa să-l vadă ca pe încarnarea preferenţială a Diavolului sau măcar a fiului său cel mai mare. Ei par să creadă că Băsescu, de-a lungul timpului, şi-a plănuit până în detalii toţi paşii, urzind acţiuni malefice. Prin repetiţie, diabolizarea preşedintelui a generat anumite mituri populare. Spre pildă, se crede că Băsescu l-a scos pe Stolojan din cursa prezidenţială în 2004. Or, mărturiile arată că totul a fost un accident – Stolojan avea o cădere fizică şi nervoasă – de care însă Băsescu, cu celebrul său plânset spontan, a ştiut să profite.
Lui Băsescu i s-a lipit eticheta, greu de desprins, de a fi un conflictual care a distrus toate combinaţiile politice în care a intrat, numai pentru a obţine putere personală.
S-a mers chiar atât de departe încât a fost comparat cu Lukaşenko, cu Chavez, ba recent (de Adrian Năstase), cu Stalin! Fireşte, Băsescu nu are un temperament paşnic. Accesele sale colerice, limbajul mult prea crud, pierderea nu arareori a simţului pentru nuanţe i-au adus deservicii şi l-au făcut să piardă respectul şi susţinerea multora. Dar nimic din tot ceea ce a făcut preşedintele nu arată planificarea dictaturii. Dimpotrivă, în confruntările sale, mai curând spontaneitatea şi improvizaţia decât planificarea au avut câştig de cauză.
De ce s-a produs ruptura dintre Băsescu şi Tăriceanu, care a determinat disoluţia alianţei D.A.? A vrut Băsescu „să înghită“ PNL? Deloc. A existat în schimb un proiect, împărtăşit şi de Băsescu, dar şi de unii liberali clarvăzători, precum Valeriu Stoica, privitor la unificarea dreptei sub eticheta ideologică „populară“. Planul a eşuat din pricina opoziţiei grupului Patriciu-Tăriceanu, al cărui interes pentru o alianţă cu PSD era cunoscut de mult. Ceea ce plănuise Băsescu în schimb, în 2005, în acord cu liderii Alianţei, era demisia premierului şi organizarea de alegeri anticipate, spre a se scăpa de „soluţia imorală“ (partidul-Antenă al lui Dan Voiculescu). Planul, bun, fezabil şi care ar fi dus, cu o nouă majoritate, la accelerarea reformelor în justiţie şi în administraţie, a fost torpilat de „răzgândirea“ lui Tăriceanu. Că acest lucru a provocat revolta unei părţi din PNL care a ieşit din partid, formând PLD, nu presupune deloc cine ştie ce conspiraţie prezidenţială. A fost un act normal de revoltă, a cărei autenticitate a fost probată la europarlamentarele din 2007, când PLD a câştigat 8% din voturi. Dimpotrivă, planificarea malefică – de a torpila reformele în justiţie care ameninţau regimul oligarhic - a aparţinut adversarilor săi. Iar acest plan aproape a reuşit.
De fapt, majoritatea planurilor pe termen lung ale lui Traian Băsescu a fost compromisă, în proporţii mai mari sau mai mici. De pildă, sunt convins că Băsescu dorea menţinerea guvernului bicolor Boc până cel puţin imediat după alegerile prezidenţiale. Era raţional: mai multă stabilitate, obligarea PSD să-şi asume măsuri dificile anticriză etc. – toate acestea în schimbul unor fotolii de miniştri, prefecţi şi subprefecţi, de directori de deconcentrate. PSD ajungea astfel să fie prins în capcana puterii. Dar PSD a jucat duplicitar, atacând guvernul din care făcea parte. S-au adăugat nemulţumirile PD-L din teritoriu şi, fără îndoială, încercarea unor lideri din PSD de a „lectura“ din arhiva de la DGIPI informaţii secrete, utilizabile în campania anti-Băsescu.
Planul iniţial a fost abandonat, dar elementul de spontaneitate a fost oferit de ministrul de Interne, Dan Nica, prin declaraţiile sale legate de o eventuală fraudare a alegerilor. Ocazia eliminării PSD de la putere devenise oportună, iar avantajele legate de ocuparea tuturor poziţiilor-cheie compensau dezavantajele de imagine. Aşadar, din nou, amestec de deliberare şi spontaneitate, în condiţiile eşecului planului iniţial.
Dar dacă Băsescu nu e personajul diabolic pe care îl prezintă adversarii săi, de ce îl urăsc aceştia atât de intens? Ura aceasta, care – cum observa H.-R. Patapievici – îi include acum şi pe partizanii preşedintelui – e absurdă în termenii puri ai propagandei politice. Iată totuşi două motive pentru ea:
Mai întâi, Băsescu a ameninţat interesele de putere ale oligarhiei politico-financiare transpartinice venind dinăuntru, şi nu dinafara sistemului. Planurile lui Băsescu pe termen lung – reforma constituţională, reforma instituţională, reforma justiţiei, reforma în educaţie – dacă s-ar împlini, fie şi parţial, puterea şi influenţa acestei oligarhii ar fi mult diminuată. Or, deşi el însuşi parte a clasei politice postcomuniste care a acaparat puterea în România după 1989, Băsescu a dat semne clare că vrea să fie altceva – ceea ce raportul Comisiei Tismăneanu a demonstrat simbolic. Acesta a fost scandalul: „unul de-al nostru care vine împotriva noastră“ – iată ceva inacceptabil pentru orice grup de putere oligarhic – de la nomenclatura comunistă până la mafie. Adversarul venit din afară poate fi temut, dar, nu odată, el e respectat şi chiar admirat. În schimb, adversarul ieşit din interiorul grupului provoacă ura viscerală, dorinţa ucigaşă (fie şi simbolic exprimată) de anihilare. Un asemenea adversar este Băsescu pentru oligarhia românească.
Mai există, cred, şi un al doilea motiv: invidia. Amestecul de planificare şi spontaneitate despre care vorbeam la început au făcut ca Băsescu să fie un om politic mai valoros decât toţi adversarii săi politici. Defectele sale omeneşti, destule, dar şi unele erori serioase de judecată ale sale nu schimbă acest raport favorabil lui, de neîndurat pentru personaje a căror mediocritate ar fi strigătoare la cer, dacă, pentru a spune astfel, mediocritatea ar putea striga. Iar dacă nu strigă ea, strigă sau zbiară ei – mediocrii – nu la cer, ci la televizor... //
