Ecologiști, mineri & Co. și `regula de aur`

Un miner, preocupat de locul său de muncă, și un ecologist, interesat de salvarea mediului, pot rămâne cu seturi de valori incompatibile; dar niciuna dintre „lumile“ lor ca atare nu va rezista fără respectarea poruncii derivate din regula de aur, „să nu furi“.

„Niște inși cu cap ar putea să rezolve foar­te simplu hărmălaia iscată în jurul afa­cerii Roșia Montană: se ia o foaie de hâr­tie și se împarte în două: «avantaje/bi­ne» și «dezavantaje/rău». După aceea se va răs­pun­de la câteva întrebări...“ (Ciprian Chirvasiu, Roșia spon­tană, Adevărul, 17 sep­tembrie 2013).

Sunt convins că foarte mulți oameni, inclusiv cei care par­ticipă la demonstrații de o parte sau de alta în această toamnă, ar fi de acord cu punctul de vedere de mai sus. Pe scurt, o opinie foarte răspândită este că, în astfel de cazuri: a) există un singur răspuns optim care este de natură „tehnică“; b) că acesta poate fi aflat „simplu“, dacă am fi raționali și bine informați de experți („cu cap“); c) că „hărmălaia“ – adică diversitatea soluțiilor – e dată fie de insuficiența informației sau a raționalității, fie de necinste, altfel zis, că cei care au altă opinie decât inșii con­siderați raționali, informați și onești sunt ignoranți, proști sau corupți. Mă grăbesc să spun că această idee – s-o numim „ideea soluției unice“ (ISU) – e foarte ve­che și că a fost profesată de spirite dintre cele mai înalte, de pildă Platon sau Spi­noza, care scria: „oamenii se acordă cu necesitate între ei în măsura în care trăiesc conduși de rațiune“. (Etica, IV, prop.XXXV)

Cu toate acestea, ISU e complet falsă: chestiuni complexe de ti­pul „Roșia Montană“ nu au so­luție „tehnică“, unică, definitivă și optimă, oricât de insistent ar fi căutată. De aceea, mai mulți oameni, deși perfect onești, raționali și informați, ar putea ajunge la forme diferite ale so­luției optime. Chiar înlăturând ignoranța și necinstea (ori proasta comunicare), „hăr­mălaia“ ar persista, ea fiind nu un accident, ci un dat al naturii noastre. De aici și rolul politicului (inexplicabil pentru ISU): acela de a lua o decizie care să per­mită acțiunea socială unitară, în cazurile când nu există rezolvare „tehnică“. Căci, altmineri, ar fi suficient și preferabil să fo­losim întotdeauna experți competenți.

De ce se întâmplă aceasta? Motivul prin­ci­pal este că noi nu trăim numai într-o lu­me a lucrurilor, ci și (sau mai ales) într-un univers al valorilor care contribuie esen­țial în a genera „faptele“ lumii noastre și, la limită, lumea noastră însăși. De aceea, oamenii cu seturi de valori diferite trăiesc în lumi diferite: văd aceleași lucruri, dar „faptele“ care includ aceste lucruri au pen­tru ei semnificații diferite. Să ne gândim, de exemplu, la ce înțeleg acum prin „aur“ minerii de la Roșia Montană, ori ecologiștii din Piața Universității, ori „antic­api­ta­liș­tii“, ori „capitaliștii“ etc. Lucrul (ele­men­tul chimic) „aur“ rămâne, desigur, identic pentru toți, dar „faptul de a fi aur“, fiind construit pe valori diferite, va fi profund diferit. Or, valorile care creează „fapte“ și lumi sunt adesea nu doar diferite, ci și in­compatibile (incomensurabile). Asta în­seam­nă că minerii și ecologiștii, cei cu va­lori „materialiste“ și cei cu valori „post­ma­terialiste“, liberalii și socialiștii, con­ser­vatorii și radicalii etc. nu doar că împăr­tășesc valori diferite, dar, drept con­se­cință, trăiesc în lumi di­ferite, uneori inco­men­su­rabile. Realitatea noastră este „politeismul valo­ri­lor“, după expresia lui Max Weber. E mai bună, în si­ne, vreuna dintre aceste lumi? Întrebare fără sens: cum aș putea ști, fără să am o măsură comună a lu­milor? De aici rezultă și că mult trâmbițatele „co­mi­sii“, „dezbateri“, „dialoguri“ sunt aproa­pe inutile în astfel de cazuri. Oamenii care împărtășesc seturi incompatibile de valori nu pot cădea de acord în fond (și nu tac­tic) decât dacă unii renunță la valorile proprii. Asta se întâmplă uneori, firește, dar (dacă nu sunt siliți) ca efect mai cu­rând a ceva asemănător cu o conversiune religioasă decât ca urmare a persuasiunii raționale. De fapt, în astfel de cazuri, rațiunea nu e decât un procedeu de le­gi­timare post factum a valorilor, și nu un instrument de întemeiere a lor.

Să însemne toate acestea că între oameni cu seturi de valori incompatibile nu există nimic comun și că, odată ce respingem pe bună dreptate ISU, singura atitudine re­zonabilă rămâne scepticismul absolut? Nu. Am spus, ce-i drept, că trăim în lumi de valori diferite, chiar incompatibile. Dar, ori­cât de incompatibile ar fi, lumile noas­tre au ceva comun: sunt lumi. Și, fiind lumi, au consistență. Or, consistența în­seamnă reguli, prescrise și ele de anumite valori. Există, așadar, valori care produc „fapte“ și valori care produc reguli. Fără ul­timele, lumile nu ar fi lumi, fiind lipsite de condiția lor de posibilitate. Fără pri­me­le, lumile nu ar fi lumi determinate. Pu­tem, așadar, alege între numeroase seturi de valori, dar indiferent de această alegere (de „primă opțiune“, vezi cartea mea, Tur­nirul khazar, 1997, 2003), am ales deja, fie și implicit, și câteva reguli („op­țiunea secundă“) pe care le avem îm­pre­u­nă cu alții care au ales alte seturi de va­lori. De fapt, poate că există o unică regu­lă din care se deduc celelalte reguli care creează „lumile“ de valori-fapte: ceea ce s-a numit „regula de aur“: nu-l trata pe celălalt așa cum tu însuți nu vrei să fii tratat. E greu de imaginat cum ar putea rămâne consistentă o lume care fie ar avea drept principiu negarea „regulii de aur“, fie n-ar pedepsi în practică încălcarea ei.

Rezultă, drept reguli derivate, ones­titatea, echitatea, justiția, con­secvența, libertatea etc. ca­re, chiar și atunci când, prin ex­cepție, nu sunt respectate în fapt, formează de drept normele etice ale tuturor „lumilor“ noastre. Un miner, pre­ocupat de locul său de muncă, și un eco­logist, interesat de salvarea mediului, pot rămâne cu seturi de valori incompatibile; dar niciuna dintre „lumile“ lor ca atare nu va rezista fără respectarea poruncii de­rivate din regula de aur, „să nu furi“. Am­bii au nevoie ca decidenții politici nu doar să realizeze obiectivele în care cred, ci și să acționeze onest, să nu fie mincinoși și inconsecvenți, să nu servească interese private, pretinzând că susțin un interes pu­blic. În absența respectării acestor va­lori-reguli, nici valorile-fapte nu vor pu­tea fi urmate în timp, oricât s-ar promite respectarea lor.

Vedem așadar că, dacă valorile-fapte ne despart, valorile-reguli ne unesc, cel pu­țin într-un punct. Vom trăi în lumi dife­rite păstrând totuși câteva referințe co­mune. Dar cu o condiție: să scoatem din implicit prioritatea valorilor-reguli și s-o susținem în protestele și acțiunile noastre, indiferent în ce „lume de valori“ ne-am afla. Liberali, ecologiști, stângiști, con­ser­vatori – toți avem nevoie nu doar im­pli­cit, ci și explicit de „regula de aur“ și de­rivatele ei etice, ceea ce înseamnă și res­pectarea lor, prin intermediul legii și mo­ralei, de toți și de oamenii politici, în felul în care ei iau decizii și se comportă între ei și cu noi. Căci altminteri, indiferent în ce parte se va înclina decizia politică, vom păstra cu toții suspiciunea că aceasta s-a luat necinstit, în folos particular și în de­tri­­mentul general. Nerespectarea regulii în­­temeietoare și nesancționarea legală și mo­rală a încălcării ei vădite va șubrezi viața tuturor lumilor de valori – iată ceea ce ar trebui să nu uităm, deși o facem ade­sea.

Concluzionând: nu există soluție „tehnică“ unică și optimă în cazuri ca acela al proiectului Ro­șia Montană. Politicul există pentru a suplini această lipsă. Pluralismul valorilor este un dat indelebil al naturii omenești. Cei care refuză să cadă de acord cu noi nu sunt în general idioți, ignoranți sau vânduți. (Deși toate aceste vicii pot fi, desigur, prezente într-un caz sau altul.) Totuși, oricât de incom­pa­tibile ar fi, toate lumile de valori, pentru a nu se destrăma, se conduc după reguli etice asemănătoare, reductibile la „regula de aur“. Or, o societate este bolnavă, pre­cum cea românească, atunci când în ma­joritate grupurile nemulțumite se limi­tea­ză la a cere (prin demonstrații, petiții sau prin vot) din partea politicienilor și adep­ților aproape numai acțiuni conforme pro­priilor seturi de valori, însă cel mai adesea uitând de cerința regulii comune care în­temeiază aceste seturi de valori și care se exprimă explicit, adică instituțional și pu­blic, mai ales prin justiție, echitate și stat de drept.

Și, ca să traducem această uitare în ter­meni concreți: o societate e bolnavă atunci când, de exemplu, o parte a ei se mo­bi­li­zează puternic împotriva exploatării au­ru­lui de la Roșia Montană (sau pentru ori­care alte cauze asemănătoare), dar a uitat să protesteze la fel de vehement îm­po­tri­va, de exemplu, unui prim-ministru doc­tor în drept prin fraudă, care a exercitat presiuni politice asupra Ministerului Edu­cației și Parchetului General, încălcând morala și legea, numai pentru a fi scos din cauză. //