De același autor
Pare destul de evident că PSD a vrut să instrumentalizeze moartea lui Ion Iliescu și, mai ales, refuzul USR, dar și al președintelui Nicușor Dan de a asista la ceremoniile funebre. A sperat într-un val popular de simpatie pentru fostul președinte, val care s-ar fi transformat în indignare față de absenți, astfel încât fie să poată obține alungarea USR de la guvernare, fie să aibă un bun pretext de a ieși el însuși. Nu i-a reușit și, dacă perseverează în distrugerea coaliției, cred că va trebui să găsească alte pretexte. Lume a fost puțină la înmormântare, emoție populară – aproape de zero. Nici măcar toți foștii prim-miniștri PSD n-au fost prezenți, pentru a nu mai aminti de alți pesediști cu state vechi de serviciu. Niciuna dintre ambasadele occidentale n-a transmis condoleanțe poporului român, în schimb a făcut-o – și nu întâmplător – Ambasada Rusiei. Motivul răcelii populare, cel puțin, e simplu, și dacă Grindeanu n-ar fi atât de nesigur pe sine, și-ar fi dat singur seama de motiv: nici Ion Iliescu, nici perioadele când el a fost președinte n-au generat nostalgii. Dimpotrivă, cred că perioada e detestată. Cu cât epoca Ceaușescu deșteaptă asemenea amintiri edulcorate, cu atât mai mult anii ‘90 mai ales produc amintiri dureroase: a fost o epocă de inflație, de instabilitate, de dispariție a industriei socialiste, de pierdere de locuri de muncă, de mari scandaluri financiare. Astfel încât pentru cei predispuși să venereze trecutul, pentru a-și descărca frustrările din prezent, nimic bun.
Cât despre ceilalți, cei care și-au petrecut o parte a tinereții în stradă scandând „Jos Iliescu!”, aceștia au salutat decizia președintelui Dan de a boicota în mod nedeclarat ceremoniile. Și cred că a făcut bine, deși protocolul strict de șef de stat i-ar fi solicitat prezența. Iliescu n-a fost însă un șef de stat obișnuit. De activitatea lui se leagă multe dintre cadrele generale în care s-a format și a început să funcționeze democrația română – asta însemnând fie că pe unele el le-a dorit și impus, altele s-au impus ele, contestându-l pe el și tot ceea ce el reprezenta nemijlocit și simbolic – ceea ce se numește, cu un cuvânt, „postcomunism”. Am mai spus-o cu altă ocazie: a fi „președintele tuturor românilor” nu înseamnă a da dreptate tuturor românilor, ci a veghea la respectarea drepturilor tuturor. Președintele a fost propus de societatea civilă și susținut de ea, astfel încât ar fi fost interpretat drept un gest neloial față de aceasta o participare la funeralii. Căci mai ales societatea civilă incipientă a fost ținta minerilor dezlănțuiți la București în iunie 1990, după ce fie că Iliescu i-a chemat, fie că n-a făcut nimic spre a-i deturna; ba, dimpotrivă, le-a mulțumit călduros în stil comunist. Asta nu se poate uita.
Ion Iliescu a fost aproape întotdeauna cu puțin depășit de „valul” istoriei. Nu cu mult, astfel încât să formeze ariergarda istoriei, dar nici n-a știut să navigheze înaintea valului, încât să-l anticipeze și să-i canalizeze forța într-o direcție dorită. N-a fost complet orb înaintea istoriei în devenire, ci doar miop. O miopie dictată ideologic, de altfel. La sfârșitul anilor ‘80, n-a știut și n-a avut curajul să fie un disident. A reușit însă, în momentul prăbușirii regimului Ceaușescu, să se urce în vârful puterii, unde a găsit imediat susținerea Armatei, Securității și a unei părți din activul de partid, care încercau să se salveze. Le-a făcut acestora aproape toate concesiile posibile. A dat impresia că „e la putere”, dar în fapt a fost condus aproape în aceeași măsură în care a condus. A crezut săptămâni, chiar luni la rând, că, într-o formă sau alta, socialismul poate fi salvat, desigur, într-o formă ameliorată. A crezut că pluralismul politic e periculos și așa se explică de ce, deși câștigase alegerile din 20 mai 1990 cu un scor uluitor, a crezut că trebuie să se răfuiască cu opoziția. Confruntat cu izolarea aproape totală a României după iunie, a dat înapoi tactic, fără a recunoaște niciodată public eroarea. I-a luat mult (și România a pierdut ani prețioși) pentru a înțelege direcția în care mergea lumea. De aici marile lui ezitări și contradicții: a semnat tratatul cu URSS, l-a pus pe Nicolae Văcăroiu să conducă un guvern care practic a blocat orice reformă, s-a aliat cu extremistele PRM și PUNR. A susținut, ce-i drept, din 1995, orientarea spre NATO și UE, dar în 1998-1999 a criticat vehement guvernarea Constantinescu pentru susținerea NATO în acțiunile împotriva fostei Iugoslavii.
A permis din plin reciclarea foștilor securiști și activiști în oameni de afaceri, pentru ca tot el, mai târziu, pe când Adrian Năstase era prim-ministru, să critice „capitalismul de cumetrie”. A calificat proprietatea privată drept „moft” și a provocat timp de decenii un conflict juridic între foștii chiriași ai statului și vechii proprietari ai imobilelor naționalizate.
A acționat adesea, mânat de frică, tocmai deoarece nu vedea bine ce era înaintea „valului”. I-a fost frică de revoluționarii din 1989 – și în consecință a profitat de fabula cu „teroriștii”. I-a fost frică de democrația liberală și a transformat FSN-ul inițial în partid politic, încălcându-și promisiunile. I-a fost frică de pluralismul societății civile și a apelat la mineri în 1990. I-a fost frică de capitalism și de proprietatea privată și, din nou cu ajutorul minerilor, l-a debarcat pe Petre Roman în 1991, apoi, în 1992, a format și a susținut Guvernul Văcăroiu. I-a fost frică de pierderea puterii și s-a aliat cu extremiștii național-comuniști. I-a fost frică de Regele Mihai și a lăsat să fie din nou alungat din țară. În mare măsură, aceste frici erau dictate și provocate de „atavismul” lui ideologic, de faptul că nu înțelegea bine mersul lumii și al societății. Abia după 2000, când a revenit la putere, a părut mai puțin dependent de aceste frici și a încercat să se acomodeze cu noua situație.
Auzim acum, după ieșirea din scenă, că „istoria îl va judeca”. Afirmația, pe lângă că e o platitudine, nu este nici măcar corectă. Nu există „istorie”, ci „istorii”. Priviți la felul polarizant cu care e judecată până astăzi Revoluția Franceză de istoricii francezi și de alții. Cu siguranță că deja o anumită istorie îl judecă și o face aspru, mai ales că justiția, în felul ei, a fost incapabilă. Și nu întâmplător. //
