De același autor
Legea lustraţiei, votată recent de parlament (fără participarea opoziţiei), este, după părerea mea, falsă ca principiu, nedreaptă în formula ei prezentă şi perfect inutilă în perspectiva scopurilor urmărite. Ea nu ar trebui să fie niciodată promulgată.
O lege a lustraţiei mi se pare falsă ca principiu (iar acest lucru trebuie spus răspicat, indiferent dacă i-am da astfel dreptate lui Ion Iliescu). În mai 1990, în revista 22, scriam următoarele, în contextul controverselor legate de Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara: „Un om nu trebuie să răspundă decât pentru faptele săvârşite de el însuşi, iar o judecată globală, care îl priveşte ca pe un simplu element al unui grup, ca pe un membru şi atât, este, orice s-ar spune, nu numai nedemocratică, dar şi destul de departe de cea mai bună tradiţie a filosofiei umanismului european“. Credeam pe atunci, cred şi acum în acest principiu. Or, nu numai că actuala lege interzice anumite drepturi celor care au aparţinut unor grupuri „conducătoare“ în vechiul regim, cum ar fi activiştii PCR (ceea ce poate s-ar mai putea apăra, deşi cu greutate), dar o face chiar şi pentru directorii de editură (ceea ce este o totală aberaţie); ea merge atât de departe, încât incriminează o categorie profesională întreagă – aceea a procurorilor. Că această prevedere a avut destinaţia Monica Macovei e în sine destul de grav. Dar cel mai grav este uimitoarea nepăsare cu care parlamentul a votat o asemenea dispoziţie profund nonliberală în sine, oricine ar fi fost vizat, şi care deschide larg calea unor abuzuri: pe când vor fi incriminaţi toţi judecătorii, pe când toţi foştii miliţieni, toţi profesorii de istorie şi de ştiinţe sociale? (Şi ei, în fond, promovau la clasă ideologia partidului unic!)
În al doilea rând, această Lege a lustraţiei este profund nedreaptă. Un fost activist PCR sau securist nu va putea fi numit într-o funcţie publică, dar va putea fi ales în orice funcţie, inclusiv aceea de preşedinte al României. Ştiu, se va spune că aşa a decis Curtea Constituţională. Dar aici este vorba despre un principiu de echitate, încălcat grosolan. Dacă, din pricina trecutului său, un om este considerat nedemn de o funcţie de autoritate publică numită, oare devine el brusc mai demn dacă este ales? „Petele“ sale morale şi politice se şterg prin vot? Apartenenţa sa la instituţiile opresive ale regimului comunist se evaporă, dacă autoritatea sa vine nu de sus, ci de jos? Apoi, e absurd ca cineva ales, dar dintre categoriile de pe „lista neagră“, precum fusese Ion Iliescu, să nu poată numi un prim-ministru (sau chiar un consilier) care s-ar găsi în aceeaşi situaţie cu el! Cel care numeşte într-o funcţie nu poate fi inferior moral în mod oficial celui pe care îl numeşte. Şeful nu poate fi mai nedemn într-o privinţă legală decât inferiorul său. Ca de atâtea ori, şi aici Curtea Constituţională nu a avut curajul să meargă până la capăt. Ea trebuia fie să respingă legea în totalitate, fie să o aprobe, indiferent dacă funcţia de autoritate ar fi aleasă sau numită. În acest ultim caz, CCR ar fi dovedit măcar coerenţă şi curaj, dacă nu şi spirit autentic democratic.
Mulţi au spus că, venită atât de târziu, legea a devenit inutilă. Bineînţeles! După cele două mandate ale lui Ion Iliescu (pentru a nu mai vorbi despre atâţia alţi „foşti“ mai mici), chestiunea trebuia abandonată fără a ceda politic presiunilor câtorva revoluţionari (ba chiar şantajului cu greva foamei al lui Teodor Mărieş). Pe cei mai mulţi dintre aşa-zişii revoluţionari puterea nu-i va câştiga de partea ei cu această lege. Ei vor beneficii materiale şi atât. Dar să-ţi clamezi anticomunismul se pare că e considerat încă valoros într-un an electoral, deşi sunetul a devenit complet fals şi ipocrit.
De fapt, o reflecţie serioasă asupra societăţii româneşti de după 1990 arată, cred, că majoritatea racilelor pe care le denunţăm pe drept – corupţie, nepăsare faţă de semeni, clientelism, aroganţă, lichelism, pragmatism orb, lipsă de spirit civic, agresivitate, cinism etc. – nu se datorează decât într-o măsură limitată prezenţei „foştilor“ în viaţa publică şi politică. A fost o mare dezamăgire să vedem, în ultimul deceniu mai ales, oameni relativ tineri, lipsiţi de legătură instituţională cu comunismul, dar care nu s-au dovedit cu nimic mai „europeni“, pentru a spune astfel, decât părinţii lor. De fapt, ceea ce s-a întâmplat, spre surpriza neplăcută a noastră, a celor prea idealişti, a fost măsura însemnată în care în general viciile comunismului s-au reprodus, ba, aş spune, chiar s-au amplificat uneori, la generaţiile formate şi crescute în postcomunism. Pentru a da un singur exemplu, faptul că, la nivel de masă, oameni relativ tineri continuă să trateze statul ca pe un inamic ce trebuie păcălit (practicând mica evaziune fiscală, de pildă), iar statul să-i trateze pe cetăţeni ca pe infractori nedovediţi arată, după peste două decenii, că o veche mentalitate e mult mai durabilă decât ne-am fi închipuit. Dar dacă este aşa, ce mai poate realiza o lege a lustraţiei, ba chiar o lege şchioapă, nedreaptă şi nedemocratică în esenţa ei?
Nu pot decât să sper că preşedintele va avea curajul să o retrimită în parlament sau că, măcar, o va contesta la Curtea Constituţională. Poate, de astă dată, Curtea va îndrăzni mai mult decât înainte. Până una-alta, am asistat amuzaţi la circul din parlament, abandonat de liberalii care produseseră cândva, în 2005, forma iniţială a legii, cu PDL grăbindu-se cu argumente ridicole să-şi „salveze“ noul prim-ministru şi noul şef SIE de aplicarea legii şi cu marele luptător pe frontul anti (corupţie, comunism etc), Máté András de la UDMR, care reuşeşte să facă votat amendamentul său privindu-i pe procurori, fără ca PDL să se opună, deşi ştia bine ce era în joc. Dar am asistat şi cu destulă întristare la discuţiile care au urmat în media, caracterizate, ca de atâtea ori, prin superficialitate şi partizanat politic, ba chiar, din partea unora, de teamă că şi-ar putea pierde autoritatea de „anticomunişti“, dacă ar condamna deschis această Lege a lustraţiei. //
