De același autor
Orizontul omului obişnuit de azi e la fel de îngust ca al celui de pe vremuri. Hrănit cu televiziune, cu romane „populare“ şi presa tabloidă, omul nostru e autist. Crede că întreg universul se roteşte în jurul micii lui ţărişoare, că taman la el e cel mai rău sau cel mai bine de pe lume.
În epocile mai vechi, omul obişnuit se deplasa puţin. Abia dacă vedea de câteva ori în viaţă târgul mai apropiat, dar ca să meargă ceva mai departe de acesta era o îndrăzneală pe care puţini şi-o permiteau în mod curent. De aceea, călătoria era o aventură, iar cărţile de călătorie se citeau aproape ca romanele SF de azi. Credinţa în monştri, în lucruri imposibile natural, în posibilitatea unor experienţe misterioase era, în aceste condiţii, cum nu se poate mai firească, aşa cum firească era – pentru cei mai mulţi dintre oameni – şi îngustimea orizontului lor, lipsa de perspectivă a felului cum vedeau lucrurile.
E curios şi întristător că astăzi, la nivelul comun, nu stăm cu mult mai bine, deşi dispunem de mijloace pe care înaintaşii nici nu le-ar fi putut visa. E adevărat că mulţi oameni fac anual pelerinaje turistice, care îi poartă departe de casă. Dar oare majoritatea lor călătoresc cu adevărat sau nu schimbă decât locul? Ce mai văd ei nou cu adevărat, cu excepţia unui folclor turistic banalizat? Ei nu mai sunt călători în sensul autentic al cuvântului, precum era omul din vechime, atunci când totuşi pornea la drum, ci clienţi de rând ai unei industrii care produce pe bandă rulantă conformism, trivializare şi plictis.
În aceste condiţii, nu e nicio mirare că orizontul omului obişnuit de azi e tot la fel de îngust ca al celui de pe vremuri, doar că cel de azi nu mai are justificările de odinioară şi nici nu mai înalţă magnifice catedrale. Hrănit cu televiziune, cu romane „populare“ şi presa tabloidă, omul nostru e autist. Crede că întreg universul se roteşte în jurul micii lui ţărişoare, că taman la el e cel mai rău de pe lume sau cel mai bine sau, în general, cel mai... din tot ce se poate. E superstiţios, crezând în ocultism, vrăjitorii, „flăcări violete“, în profeţiile lui Nostradamus şi alte năzbâtii. Ştiinţa i se pare o cheltuială exagerată, iar pe savanţi îi consideră nişte foşti tocilari cu fumuri. Oricum, omul nostru ştie mai bine despre orice: economie, politică, sex, istorie etc. Iar faptul că, de cele mai multe ori, ideile sale nu sunt sau nu au fost luate în seamă este semnul unei conspiraţii universale. În general, nimic nu e ceea ce pare a fi, cu excepţia propriului lui geniu necunoscut. În ultimul timp, a căpătat şi şansa să-ţi explice public cum stau lucrurile – există doar blogurile şi grupurile de discuţii. Şi o face sistematic, fireşte, cu grija păstrării anonimatului. Am spus că geniul, nu curajul, e calitatea lui principală.
Tipul acesta de om modern, dar atât de primitiv în fapt – provincial, mărginit, preocupat numai de micile bârfe din jur, superstiţios, obsedat de conspiraţii – este, în bună măsură, o creaţie a presei noastre – televiziuni şi presă scrisă. Gândiţi-vă la un singur lucru: ponderea meschină în programele şi în paginile presei a ştirilor internaţionale, a articolelor şi reportajelor documentate pe aceste teme. Întreaga ţară, de pildă, a fost atârnată, în ultimele săptămâni, de pregătirile pentru congresul PSD, de proiectul noii legi a pensiilor şi aşa mai departe. Desigur, teme importante. Dar cât spaţiu s-a acordat chestiunii scutului antirachetă? Meschin de puţin! Lumea a aflat doar că preşedintele Băsescu a fost de acord cu un „scut antirachetă“, fără să înţeleagă prea bine ce este acesta şi că Rusia nu pare a fi încântată. Cam atâta tot.
Sau cât s-a vorbit la noi despre situaţia economică şi financiară a Greciei şi implicaţiile pe care aceasta le are asupra credibilităţii Uniunii Europene? Cât se ştie la noi despre scăderera dramatică a popularităţii lui Obama sau despre gafele lui Sarkozy? Cât s-a discutat la noi despre alegerile din Ucraina şi despre semnificaţia pe care o are pentru noi victoria lui Ianukovici? Cât despre „dosarul iranian“? Nici măcar despre recentul scandal al climatologilor, care ar fi distorsionat datele privind încălzirea globală, nu s-a vorbit. Desigur grobianismele lui Vanghelie sunt savuroase, dar măcar aşa-numitele televiziuni „de ştiri“ ar putea să vadă şi dincolo de păpuşarii şi de sforăraia derizorie din PSD. Fapt este că nu văd, iar ştirile internaţionale sunt adesea reduse la informaţia preţioasă că nu ştiu în ce grădină zoologică s-a născut un ursuleţ panda roz sau că în nu ştiu ce oraş s-a încins o bătaie cu roşii.
Se va spune: ratingul unor emisiuni cu subiecte internaţionale serioase e mult mai mic decât cel al descântecelor vrăjitoarelor de la poarta congresului unui partid politic de stânga. De acord. Dar nu cer să vorbim încontinuu despre Obama şi Putin. S-o facem mai rar, dar atunci cu competenţă, invitând profesionişti autentici. În realitate, e comod să dai vina pe rating sau mai exact pe public, când nu faci nimic de calitate, ci oferi gunoaie editoriale tot mai rău mirositoare. Desigur, ai etern la îndemână justificarea că publicul nătâng asta înţelege. Publicul însă (sau o parte a lui) ar înţelege şi mai mult, dacă l-ai hrăni şi cu altceva.
Căci orizontul se lărgeşte treptat, dacă există exerciţiu. Pofta vine mâncând, se zice, iar curiozitatea - învăţând lucruri noi. Omul mărginit nu e o fatalitate, decât dacă ai pariat totul pe el şi dacă îţi serveşte să-l ai astfel. Dar tu, televiziune pretinsă „de ştiri“, tu, presă scrisă, nu faci aproape nimic în direcţia dezmărginirii lui. Cică nu poţi. Sau nu ştii. Sau, poate, de fapt, nu vrei? //
Cuvinte cheie: epoca, clomatologi, economie, rating, modern
