De același autor
Guvernul nu prea mai are ce face pentru a obţine validarea referendumului, dacă premierul nu doreşte să fie din nou pus în faţa unui ultimatum UE.
Nimeni nu-i obliga pe „puciştii“ noştri să declanşeze procedura de destituire a preşedintelui în plină vară şi fără o pregătire logistică suficientă. Dar Crin Antonescu nu mai avea răbdare. Egoul hipertrofiat al acestui aventurier politic nu mai suporta nicio amânare. S-a decis deci ca Băsescu să fie terminat într-o săptămână, iar referendumul să nu fie decât o formalitate. Maşina de preluare a puterii trebuia să funcţioneze ca unsă. Graba a fost prima şi marea lor greşeală. Mai întâi, Crin Antonescu a ameninţat Curtea Constituţională. În această conjunctură, teza unei lovituri de stat „soft“ a găsit audienţă la UE. Metodele „puciştilor“ au început să fie criticate tot mai aspru de presa internaţională, dar şi de oficiali europeni şi americani. Practic, la Bruxelles, guvernul român a primit un ultimatum în termeni diplomatici. Deconcertat, Ponta s-a văzut obligat să conceadă la organizarea unui referendum cu cvorum şi să admită restaurarea prerogativelor eliminate ale Curţii Constituţionale. Câţiva înfierbântaţi ai Antenelor s-au scandalizat, dar cu asta au rămas.
Această concesie a năruit speranţa „puciştilor“ într-o victorie rapidă, încheiată în aclamaţiile aproape generale. Leul a început să alunece pe tobogan, mediul de afaceri a devenit tot mai neliniştit. De unde România fusese sub guvernele Boc şi Ungureanu un fel de „elev ascultător“ al FMI, acum perspectivele economice deveneau tot mai sumbre. „Puciştii“ au trecut în defensivă; confruntaţi cu boicotul PDL şi – în final – al lui Traian Băsescu, ei şi-au pus la contribuţie baronii locali pentru a frauda referendumul prin scoaterea la vot a unui număr impresionant de alegători. Au lungit programul de referendum, au anulat anumite proceduri menite să limiteze posibilitatea votului multiplu; urna mobilă şi turismul electoral au funcţionat câteva ceasuri fără întrerupere. Câteva judeţe din sud, locuite de populaţie în majoritar rurală, săracă, dependentă de ajutoare de stat, s-a supus şi s-au obţinut rate de participare de peste 70%. Dar n-au putut fura suficient, la nivelul întregii ţări. Referendumul a fost un eşec.
A urmat încercarea disperată de a obţine la CCR validarea unui referendum în mod evident invalid, pe diferite argumente prosteşti. Eroarea atrage, pentru a fi acoperită, erori încă şi mai mari. Ministrul de Interne, Ioan Rus, a început să se contrazică cu privire la listele electorale: ele ba cuprindeau peste 18 milioane de electori, ba nu se ştia câţi cuprindeau, ba trebuiau eliminaţi românii domiciliaţi în străinătate, ba nici vorbă de aşa ceva. Asupra CCR s-au exercitat presiuni enorme, obţinându-se o amânare de o lună până la luarea deciziei şi o cerere adresată guvernului, care, de la început, a părut absurdă şi, mai apoi, s-a dovedit chiar un fals: reactualizarea post-factum a listelor electorale permanente. Ioan Rus a încercat să-l împace pe Crin Antonescu, care se lăsa greu dus de la Cotroceni, propunând un „mini-recensământ“ – idee năstruşnică – care l-a făcut de râs şi pe el şi întregul Cabinet. Astfel că, iritându-i pe toţi, luni, Rus împreună cu Victor Paul Dobre, ministrul pentru Administraţie, a sfârşit prin a demisiona. Nu înainte însă de a comunica faptul că a fost presat nu numai de Traian Băsescu – ceea ce e foarte normal, că doar nu era Traian Băsescu să-l felicite –, dar şi de preşedintele interimar, Crin Antonescu, care, de altminteri, a negat acest lucru. Şi iată cum, pentru întâia oară de la instalarea noului guvern USL, apare o fisură vizibilă între PSD şi PNL.
Având în vedere că documentele cerute în fapt de CCR se referă numai la actele în baza cărora s-a efectuat deja referendumul din 29 iulie, nu e clar pentru ce mai e nevoie de aşteptat trei săptămâni până la luarea unei decizii. În sfârşit, se poate anticipa că, odată ce autorul ideii „mini-recensământului“ a demisionat, guvernul nu prea mai are ce face pentru a obţine validarea referendumului, dacă premierul nu doreşte să fie din nou pus în faţa unui ultimatum UE. Asta dacă nu cumva va recurge la ameninţări gangstereşti împotriva CCR! Între timp, Ponta şi-a remaniat guvernul (la numai trei luni de la învestire!). Andrei Marga, „prietenul lui Putin“, a fost demis, de parcă Ponta ar confirma astfel speculaţiile că interesele ruseşti ar fi avut ceva de-a face cu încercarea de a-l elimina pe Băsescu. Totuşi, Ponta se pare că nu e capabil să înveţe nimic: numirea Monei Pivniceru, care s-a opus cu înverşunare atât lui Daniel Morar, cât şi eforturilor de reformare a CSM, ca ministru al Justiţiei, nu va mări încrederea oficialilor UE în voinţa guvernului român de a continua reformele în justiţie. Îl va revoca d-na Pivniceru pe Morar, în interimatul lui Antonescu, încălcând din nou „recomandările“ UE? Dacă principiul „puciştilor“ de a acoperi în mare grabă o eroare cu una şi mai mare va mai funcţiona, de ce nu? Traian Băsescu are de ce să jubileze: cota de popularitate a lui Ponta e în cădere liberă, iar a sa e la cea mai ridicată valoare în ultimii doi ani!
