Va accepta Europa o viață de cârtiță?

Barbaria ISIS nu face diferențe între creștini, musulmani, evrei sau hinduși și nici între democrații și pseudodemocrații, ci omoară indiscriminat: ceea ce avem nu este un război al civilizațiilor, ci un război împotriva Civilizației, în multiplele ei manifestări.

Pentru mulți dintre noi, Parisul nu-i un oraș ca ori­care altul; el încarnează chintesența unui mod de viață pe care nu doar îl iubim, dar prin in­ter­me­diul căruia descoperim savoarea vieții și va­loa­rea libertății: bulevardele, parcurile, piețele, res­tau­rantele, cafenelele, monumentele, spec­ta­co­le­le, muzeele sale sunt mult mai mult decât suma arit­metică a unor locuri agreabile - ne par la mo­dul superlativ și laolaltă, mai mult decât in­di­vi­dual fiecare, prezența sensibilă și, totuși, indes­crip­tibilă, concretă și, totuși, insesizabilă a acelui par­fum al divinității pe care îl numim Civilizație.

De aceea, resimțim atacurile teroriste din 13 no­iem­brie nu numai ca pe o durere ascuțită prici­nu­ită de pierderea celor peste 130 de vieți, de su­fe­rința omenească concretă, ci și ca pe un suflu în­ghețat, doritor să alunge pentru totdeauna acest parfum, astfel încât oamenii, ascunzându-se de te­roare, să nu mai rămână decât cu mirosurile fetide ale unei vieți subpământene.

Pe de altă parte, nu trebuie să fim nici uituci cu pri­vire la alte locuri și alți oameni: cu două zile mai înainte, Beirutul era lovit de un atentat într-un cartier șiit. Zeci de morți și un autor: ISIS. Cu do­uă săptămâni înainte, un Airbus rusesc se pră­bu­șea în Sinai cu 224 de pasageri la bord. Aproape si­gur, din cauza unei bombe strecurate la bord. Au­tor: un grup terorist afiliat la ISIS. În oc­tom­brie, peste 80 de morți la Ankara, în urma unei bom­be detonate într-o manifestație. Autor pro­ba­bil: ISIS. În iunie, atentat cu zeci de morți (deo­potrivă, turiști și localnici) în Tunisia. Autor: ISIS. Și am putea continua, evocând războiul civil din Siria și Irak care a produs deja sute de mii de vic­time și a pus pe drumuri milioane de refugiați, ma­rea majoritate musulmani, dar și creștini. Și să nu uităm, last but not least, nici de monumentele anticei Palmyre aruncate în aer de același ISIS. Ca­re-i legătura, te poți întreba, între demolarea stră­vechiului oraș al reginei Zenobia și mitralierea ci­vi­lilor din Paris? Aceeași organizație criminală și bar­bară și aceeași înverșunată ură care vrea să stâr­pească de pe lume parfumul despre care vor­beam, chiar și atunci când acesta a plutit timp de 1.800 de ani numai peste ruinele deșer­tului.

Să privim, deci, lucrurile fără parti-pris: ma­jo­ri­tatea victimelor Statului Islamic de anul acesta și din alți ani sunt musulmani suniți sau șiiți. Kur­zii, care au obținut recent victorii semnificative împotriva ISIS, sunt musulmani suniți. Turcia, un stat musulman autoritar și din ce în ce mai puțin se­cular, se confruntă tot mai violent cu ISIS. Tu­ni­sia, și ea un stat musulman, este și singura po­ves­te de succes a „primăverii arabe“. Egiptul, tot musulman, a revenit la regimul mi­li­tar. Așadar, nu doar Franța, nu doar Eu­ro­pa Occidentală, nu doar civi­li­za­ția noas­tră, nu doar creștinătatea, nici măcar nu doar democrația sunt ata­ca­te și în luptă cu islamo-fascismul ISIS. Bar­ba­ria acestei organizații nu face di­fe­ren­țe între creștini, musulmani, evrei sau hinduși și nici între de­mo­crații și pseu­dodemocrații, ci omoară indis­cri­mi­nat: ceea ce avem nu este un război al civilizațiilor, ci un război împotriva Ci­vi­lizației, în multiplele ei manifestări.

Iar dacă este așa, atunci numai un răspuns unitar al Civilizației în în­tre­gul ei va fi soluția: distrugerea Statului Islamic prin reocuparea, de către o ar­madă internațională terestră, a Ira­ku­lui de nord și a Siriei de est. Din ne­fericire, SUA, sub Administrația Oba­ma, au făcut greșeala strategică de a se retrage prea repede din Irak și de a nu interveni în Siria la timp. Acum vor trebui să trateze cu Rusia pentru o nouă coaliție, făcând desigur con­ce­sii în chestiunea Ucrainei și a sanc­țiu­nilor economice. Nu e plăcut deloc, mai ales pentru noi, cei din Estul Eu­ropei, care cunoaștem bine pofta insa­țiabilă a Rusiei după putere, teritorii și influență. Mă tem însă că, în pre­zent, nu există altă soluție de fond, pen­tru ca ISIS să fie șters de pe fața pământului.

Căci să ne fie clar: oricât de bine s-ar pregăti serviciile de securitate din țările UE, un nou atentat la Berlin, la Roma, la Bruxelles sau la Paris e nu­mai o chestiune de timp. Poate că șap­te tentative vor fi dejucate; a opta va reuși, atâta vreme cât există baza teri­to­rială a ISIS cu locurile de an­tre­na­ment, cu banii din petrol, cu un cen­tru integrat de comandă. Sublata cau­sa, tollitur effectus (odată eliminată cauza, se elimină efectul), spuneau ro­manii. Și e cazul să-i credem: nu s-au străduit și ei să extindă pax Romana în Siria, cu mândra Palmyră cu tot?

Bineînțeles, europenii mai au și cea­lal­tă „soluție“: în loc să-și trimită ar­ma­tele în Orientul Mijlociu (plătind un obol din bunăstarea lor pentru asta), să se lase stârniți de politicienii po­pu­liști, să-și reverse furia asupra imi­gran­ților (care fug de ISIS), să caute țapi ispășitori în interiorul societăților lor și mai ales să se obișnuiască cu lașitatea comodă de a trăi sub asediu, suspendând libera circulație între ță­ri­le din Schengen, impunând tot mai multe restricții polițienești domestice, permițând serviciilor de informații o putere tot mai întinsă, în schimbul unor beneficii discutabile. Căci mă în­do­iesc că vor evita în acest fel atacuri vii­toare. (Turcia, care este un stat se­mi­polițienesc, nu le-a putut evita.)

Dar chiar dacă siguranța cetățeanului va spori întrucâtva în acest fel, la ce bun? Și cârtița e sigură. Doar că tră­ieș­te sub pământ.