De același autor
Să spun drept, nu-mi displace cu totul nebunia WikiLeaks din aceste săptămâni! Julian Assange, omul care a publicat pe site-ul WikiLeaks sute de mii de documente diplomatice americane confidenţiale, are ceva dintr-un cavaler al dreptăţii, dintr-un Robin Hood al Internetului, care ia informaţie de la „bogaţi“ (guvernul american) şi o dă la „săraci“ – marele public. Asta, chiar dacă n-o fi nici el fără pată, de vreme ce – ştim doar de mult – nici sfântul soare nu este.
Poate că Assange (şi cei care îl susţin) visează sincer la o nouă utopie – aceea a transparenţei informaţionale – nu fără legătură cu mai vechea utopie anarhistă. Ea ar suna cam astfel: de vreme ce puterea se învăluie în mister pentru a fi putere, ridicarea unui colţ al vălului scade, corespunzător, dimensiunea puterii. Or, nu e rău ca, măcar din când în când, puterea să vadă că e vulnerabilă şi ca noi, publicul, să constatăm această slăbiciune. Mai ales, e importantă transparenţa în zilele noastre, când tehnologia a furnizat statelor – şi mai ales celor mari – puteri exorbitante pe care nu le folosesc întotdeauna spre binele cetăţenilor. Riscul abuzurilor, chiar şi în statele democratice, rămâne imens şi incontestabil. Or, WikiLeaks demonstrează că puterea rămâne vulnerabilă chiar şi în era Internetului, atâta vreme cât scurgerile de informaţii preţioase rămân de actualitate, iar statul nu le poate întotdeauna opri; într-un sens mai larg, se arată – spun visătorii – că Goliatul-stat mai poate fi – dacă nu înfrânt – măcar rănit, pus în dificultate, ridiculizat de un David privat. Şi nu-i rău, măcar în unele cazuri, s-o recunoaştem. La urma-urmelor, informaţia că secretarul de stat american cerea ambasadorilor SUA să obţină date personale şi chiar date biometrice despre politicieni străini (inclusiv români) reprezintă o ştire aproape sinistră prin agresivitatea în sine a demersului. Chiar în epoca terorismului de masă, anumite metode utilizate de state trebuie să rămână inacceptabile.
Aceasta fiind descrierea utopiei, rămâne totuşi un necaz, şi nu mic: cum se face că WikiLeaks funcţionează asimetric? E numai o întâmplare că s-au scurs numai depeşe ale ambasadelor americane? De ce nu avem scurgeri echivalente, plasate pe Internet, şi din partea ambasadelor Rusiei, Chinei, Iranului, Arabiei Saudite, Venezuelei, Siriei? De ce numai americanii să fie jenaţi când se dezvăluie amiciţia dintre Putin şi Berlusconi, nu şi ruşii, când s-ar afla lucruri compromiţătoare despre ei? Ce trist că aflăm despre atitudinea Chinei faţă de Coreea de Nord numai de la diplomaţi americani, nu şi direct, de la diplomaţii chinezi! Vedem ipocrizia şi duplicitatea unor declaraţii publice americane şi ne indignăm; de acord, dar oare rezultă de aici că ruşii, sirienii, pakistanezii, ba chiar francezii şi nemţii etc. sunt modele de onestitate şi virtute? De fapt, se creează impresia falsă că doar diplomaţii americani sunt superspioni şi spun, în ascuns, lucruri urâte sau dispreţuitoare despre liderii altor ţări, în timp ce aceştia din urmă – săracii de ei – ar fi victime inocente ale colosului imperialist american, care vrea să-i controleze pe toţi. Prea multă inocenţă la unii şi prea multă culpabilitate la alţii! Oare ce rapoarte dau ambasadorii ruşi despre georgieni, ceceni, iranieni, români, israelieni, americani – n-aţi fi curioşi să aflaţi? Cred că ne-am îngrozi, dacă am dispune de un RussiaLeaks sau un ChinaLeaks! Dar nu dispunem decât de un AmericaLeaks! Păcat, nu-i aşa?
Explicaţia cea mai simplă a acestei asimetrii (dacă eliminăm teoriile conspiraţiei, ce nu pot fi totuşi complet excluse) e că niciun soldat rus, chinez, pakistanez, sirian etc. nu îndrăzneşte, nici în vis, să fure pe un stick de memorie documente diplomatice, aşa cum a făcut – se pare – soldatul american care a furnizat informaţiile, Bradley Manning. Acesta se află acum la închisoare şi va fi probabil condamnat la destui ani, dar, dacă trăia în Rusia ar fi fost omorât cu promptitudine, fără proces. O ţară unde jurnaliştii curajoşi (precum Anna Politkovskaia) sunt asasinaţi unul câte unul nu a ajuns nici pe departe la stadiul de Manning. Dar ce ar fi păţit viteazul Assange dacă trăia în China, care pune piedici chiar şi lui Google şi se răsteşte la Suedia fiindcă un dizident chinez a primit Premiul Nobel pentru Pace? Mai bine să nu ne întrebăm. Până la urmă, e relativ comod ca, cetăţean american fiind, să-ţi compromiţi guvernul, dar dacă vieţuiai în altă parte a lumii, sigur ţi-ai fi înecat plictisul în alte ocupaţii mai benigne. Şi, de asemenea, nu e deloc prea riscant ca, australian fiind şi locuind în Anglia, Suedia şi alte ţări de acest fel, să-ţi construieşti un WikiLeaks. În sine, nu-i rău. Dar ai fi fost oare la fel de intreprid în Rusia, în Arabia Saudită sau în Siria?
Pe scurt, ceea ce vreau să spun este că transparenţa informaţională totală visată, poate cu idealism autentic, de WikiLeaks şi de unii dintre apărătorii săi din aceste zile rămâne deocamdată, prin forţa lucrurilor, părtinitoare şi „orientată“. Ceea ce poate să însemne că, vorba lui nenea Iancu, „e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire“! //
Taguri:
WikiLeaks, dosare militare, secrete politice, SUA, drepturi.
