Coen Stork, un portret neconvenţional

Este greu să introduci personalitatea com­plexă a lui Coen Stork – „cel mai iubit din­tre ambasadori“, cum inspirat 1-a nu­mit Gabriel Andreescu - în cămaşa de for­ţă a unui anost curriculum vitae. Fostul ambasador al Olandei în România a intrat în folclorul urban. De-a lungul anilor, le­gende şi anecdote s-au povestit pe seama lui. Câteva dintre ele pot spune mai multe despre adevărata personalitate a lui Coen Stork decât o listă - altfel lungă şi bogată - de profesii, activităţi şi misiuni diplo­ma­tice în lumea largă.

Din relatările unor securişti, reiese că am­basadorul Coen Stork s-ar fi aflat în Piaţa Universităţii pe 21 sau 22 decembrie 1989. Diplomatul olandez i-ar fi îndemnat pe ma­nifestanţi să reziste în faţa forţelor de or­dine şi să telefoneze la Ambasada Olan­dei în caz că au necazuri. Se spune, de asemenea, că el l-ar fi anunţat pe Mircea Di­nescu - aflat sub supravegherea Se­cu­rităţii - de fuga dictatorului. Nu ştiu dacă aceste informaţi sunt corecte sau este vorba de o legendă apocrifă, dar chiar şi aşa fiind, ea arată modul cum era receptat Coen Stork în epocă. Dacă ar fi adevărat, acest fapt ar arunca în aer toate pro­to­coa­lele şi uzanţele internaţionale privind com­portamentul diplomaţilor.

Despre 14-15 iunie 1990, când minerii înar­maţi cu bâte făceau legea în Bucureşti, se povesteşte următoarea legendă. Se zice că şeful securităţii Ambasadei SUA la Bu­cu­reşti i-ar fi comunicat prin telefon di­plo­matului american să nu părăsească se­diul ambasadei, iar în caz de necesitate să folosească automobilul blindat. Vorbind la telefon în dreptul ferestrei, ambasadorul ame­rican i-ar fi replicat: „Bine, dar toc­mai îl văd pe geam pe ambasadorul Olan­dei, îndreptându-se pe bicicletă spre cen­tru. Crezi că şi-a luat bicicleta blin­da­tă?!“. Nu este important acum dacă aceas­tă convorbire a avut sau nu loc. Şi în acest caz, este mai semnificativ faptul că o ast­fel de legendă s-a putut naşte.

Andrei Oişteanu şi Coen Stork la Grupul pentru Dialog Social în ianuarie 2008

În primăvara anului 1993, Coen Stork şi-a încheiat misiunea diplomatică la Bu­cu­reşti. Dat fiind ataşamentul său faţă de Ro­mânia şi cultura ei, mai mulţi intelectuali s-au gândit să trimită o scrisoare deschisă Ministerului român de Externe prin care să ceară ca domnul Stork să fie numit am­ba­sador al României la Haga. Era bi­ne­în­ţeles o glumă, dar una plină de tâlc. Ul­te­rior, în acelaşi an, el a fost propus, de că­tre o importantă organizaţie europeană, să „monitorizeze“ România în ceea ce pri­veşte respectarea drepturilor omului. Mi­nisterul român de Externe avea dreptul să se pronunţe în privinţa persoanei pro­pu­se şi eventual să o recuze. Răspunsul mi­nis­te­rului a fost limpede: „Oricine, în afară de Coen Stork“. Reprezentanţii re­gi­mului Ili­escu ştiau de cine trebuie să se ferească. Un om incomod şi bine informat precum Coen Stork nu putea fi manipulat şi de­zin­format astfel încât să redacteze re­ferate neutre sau complezente. Erau lu­cruri pe care le ştia mai bine chiar decât unii dem­nitari ai ministerului.

Coen Stork a pierdut acel post, la care ţi­nea foarte mult şi pe care îl merita din plin. Deşi ofensat şi nedreptăţit, Coen Stork nu a abandonat totuşi. De atunci, nu a încetat să reprezinte în România diferite organizaţii internaţionale preocupate de respectarea drepturilor diverselor grupuri de minoritari, marginali sau excluşi: mi­no­rităţi naţionale, homosexuali, handicapaţi, puşcăriaşi etc. În ultimul timp, s-a ocupat mai ales de îmbunătăţirea legislaţiei şi a con­diţiilor de detenţie în penitenciarele din România. Condiţii care rămăseseră cum­­va la nivelul secolului al XIX-lea. La mul­ti­plele şi gravele probleme cu care este con­fruntată societatea românească, în tran­ziţie de la un regim mort la unul care nu s-a născut încă, cine să mai aibă timp şi min­te pentru hoţii şi vardiştii din pe­ni­ten­ciarele noastre?! Dacă domnul Coen Stork n-ar fi existat, ar fi trebuit inventat.

De regulă, alţi demnitari străini vin la noi pen­tru câteva zile, trag la Hotel Hilton sau Intercontinental, se deplasează cu Mer­ce­de­­sul prin centrul Bucureştiului, se în­tâl­nesc cu autorităţi române în saloane ele­gante şi, după câteva cocktail-uri, plea­că mul­ţu­miţi din România. Coen Stork ia la rând în­chisorile româneşti, de la Midia la Gher­la, stă de vorbă cu gardienii şi de­lin­c­ven­ţii, gustă mâncarea, inspectează in­fir­me­riile, propune schimbarea regu­la­men­telor în domeniu şi, mai ales, solicită res­pec­ta­rea lor. Anecdota spune că, datorită grijii lui Coen Stork, mulţi dintre puşcă­ri­a­şii ro­mâni beneficiază în închisoare de con­diţii ceva mai bune (căldură, trei mese pe zi, în­grijire medicală) chiar decât la ei acasă.

Cred că România are mare noroc să aibă un prieten de calitatea umană a lui Coen Stork. Un noroc pe care nu-l vom preţui niciodată îndeajuns. Noi nu putem decât să-i oferim un premiu prestigios, un plic cu un conţinut modest (pe care fiscul îl va înjumătăţi) împreună cu toată preţuirea şi prie­tenia noastră.