De același autor
„A face”, în spaţiul limbii române, are un amplu perimetru semantic. Retorica obişnuită valorifică mai ales conotaţia pozitivă a termenului: „a face” e „a făptui”, a pune umărul, a ctitori, a realiza, a construi. Pe de altă parte, poţi să faci şi „nefăcute”, să te pre-faci că faci, să faci lucruri „contra-făcute”, „să faci praf” ceea ce există.
Poţi „face” curte unei femei, dar poţi şi să „faci” de petrecanie unui duşman. Poţi să „faci” glume, dar poţi şi să-ţi „faci” griji, sau să te „faci” de ruşine. Poţi, evident, să faci ce nu trebuie, de pildă să „faci” burtă, sau să „faci” din ţînţar armăsar. Poţi să-ţi faci bine treaba, adică să ai cultul lucrului „bine făcut”, sau să nu-ţi faci treaba, adică să fii ne-trebnic.
Cînd cineva ajunge să ocupe o înaltă funcţie administrativă, este mai mult decît legitim să te întrebi, la sfîrşitul mandatului, dar şi pe parcursul desfăşurării lui, ce a făcut insul cu pricina cu puterea care i-a fost încredinţată. În ce mă priveşte, s-a întîmplat ca, imediat după decembrie 1989, să pot „face” cîteva lucruri pe care le pot trece în bilanţul onorabil al episodului meu ministerial. Evident, nu totul a fost o reuşită, n-am fost scutit de greşeli, neîmpliniri, derapaje. Dar „am făcut”, de pildă, Muzeul Ţăranului Român, cu ajutorul nepreţuit al unor experţi de prima mînă: Horia Bernea şi Irina Nicolau. A fost un mod de a readuce clădirea de la şosea (Muzeu al PCR pentru cîteva decenii) la funcţia pentru care fusese construită înainte de război. Muzeul, gîndit riguros, dar fără crisparea anostă a etno-muzeografiei clasice, a fost lăudat de mari specialişti din străinătate (directorul de atunci al Muzeului Luvru, de pildă) şi, în 1996, a primit titlul de „Muzeu European al anului”. După moartea lui Horia Bernea, lucrurile au evoluat către banalizare. I-am cerut, amical, lui Dinu Giurescu să preia direcţia, dar prost sfătuit, fără experienţă în domeniu şi fără prea multă imaginaţie, el abia dacă a asigurat, inerţial, conservarea performanţei iniţiale. A trebuit să demisioneze, iar degringolada instituţiei s-a accelerat. A apărut spectrul unei schimbări radicale de viziune, de natură să pericliteze sarea şi piperul spectacolului muzeal, pentru a face loc unei fade expoziţii de obiecte folclorice. O anumită normalizare a fost mijlocită de Vintilă Mihăilescu, pe perioada unui directorat profesionist. După Vintilă Mihăilescu, a urmat, la conducerea muzeului, Virgil Niţulescu, asupra inaptitudinii căruia am avertizat în presă în preziua numirii sale. Omul s-a dovedit şi se dovedeşte perfect inadecvat cu sarcina sa. Muzeul evoluează spre un program de casă de cultură, cu cîteva elemente pitoreşti de iarmaroc patriotic. Poţi să-l vizitezi, duminical, ca să-ţi cumperi zacuscă şi ale „produse tradiţionale”. Spectrul unei demontări radicale a proiectului Bernea a apărut din nou la orizont. Pe scurt, ceea ce am făcut, în 1990, tinde să devină o „nefăcută”.
Tot în 1990, am avut ideea să înfiinţez, sub egida Ministerului Culturii, un „Institut de Studii Orientale”. Era o reverenţă faţă de memoria lui Mircea Eliade şi a prea puţin cunoscutului indianist român Sergiu Al. George (al cărui nume a devenit numele noului institut). A fost instalat ca director tînărul istoric de artă şi sanscritist Radu Bercea. Una din reuşitele acestei iniţiative a fost aducerea în ţară a bibliotecii de la Paris a lui Mircea Eliade, incluzînd, pe lîngă cărţi, importante documente de arhivă (scrisori, conspecte, note de lectură ale marelui nostru compatriot). După plecarea mea de la minister, institutul a intrat, rapid, într-un regim de marginalizare: a fost trecut, mai întîi, în subordinea primăriei capitalei (?), apoi, „comasat prin absorbţie” cu Biblioteca municipală (fostă ”Mihail Sadoveanu”). Din instituţie autonomă, Institul de Studii Orientale a devenit astfel, cu întregul său patrimoniu, o secţie a unei instituţii a cărei funcţii e de cu torul altă natură. Practic, ceea ce se făcuse în 1990 a fost desfiinţat. Iar biblioteca şi arhiva lui Mircea Eliade sunt îngopate, astăzi, într-un depozit anonim şi, de fapt, în uitarea publică.
Ce vreau să spun? Pur şi simplu că ţărişoara nu prea te încurajează să faci.
În 1991, am avut şansa să pot relansa Festivalul şi Concursul George Enescu, cu sprijinul competent al lui Ludovic Spiess. Festivalul fusese suspendat în ultimii ani ai dictaturii, iar concursul dispăruse de pe afiş, cred, încă din 1973. Ultimul festival a rămas, din nou, fără concurs. Mai exact concursul a fost „amînat”, probabil din lipsă de fonduri. S-au făcut auzite declaraţii neliniştitoare. S-a pus, de pildă, întrebarea dacă o ţară aflată în situaţia noastră îşi poate permite o asemenea cheltuială. Fireşte, se vor „face eforturi”, festivalul e un „brand” de succes, dar trebuie să ne „facem” bine socotelile, să nu angajăm contracte pînă nu avem certitudinea „lichidităţilor” necesare etc. Sper să nu se meargă spre un nou eşec şi să nu preferăm festivalului Enescu, recuperarea pioasă şi eficientă electoral a osemintelor muzicianului…Sau să plănuim investirea sărăciei autohtone într-un proiect mamut, cum ar fi construcţia unei uriaşe săli de concert, ca o a treia componentă a unei ”Treimi” din care, pînă acum, n-avem decît Casa Poporului şi (încă în lucru) Catedrala Neamului.
Ce vreau să spun? Pur şi simplu că ţărişoara nu prea te încurajează să faci. Că orice ctitorie autohtonă suferă, din naştere, de anemie. Că n-are rost să te străduieşti, de vreme ce, după cîţiva ani, efortul tău nu „face” doi bani. E ori uitat, ori batjocorit şi transformat, cu delicii, în eşec (vezi „vina” mea de a fi înfiinţat editura Humanitas, sau vina lui Patapievici de a fi administrat cea mai performantă perioadă din istoria ICR).
Nu, în România e preferabil să nu faci nimic. În România „a face” nu e decît primul pas către „a desface”. Risipa şi deriziunea sunt, la noi, tradiţii durabile. Să nu ne pripim să „facem”, că doar „nu dau turcii”…Sau dau şi atunci la ce bun să mai pui piatră pe piatră.
Articol publicat si pe site-ul adevarul.ro.
