De același autor
Am explicat, la data cu pricina, că dacă cineva se face prezent mereu, foarte vocal, în ambianţa ta cotidiană, iar tu semnalezi prezenţa cu pricina, nu se cheamă că ai o obsesie. Se cheamă că eşti viu, că reacţionezi, că te aperi. Dacă zumzetul unui ţînţar, sau ţipetele unui vecin nu te lasă să dormi, sau să-ţi vezi de treabă, nu se cheamă că eşti obsedat de ţînţari şi de vecini. Încerci, pur şi simplu să te protejezi. Aşa şi cu dl Tăriceanu. Ani de zile a fost prezent pe scena politică, fără relieful de-acum. Nici ca prim-ministru, nici ca preşedinte PNL, nici ca simplu deputat n-a invadat, prin discurs şi gesticulaţie, spaţiul public. Abia de cînd e omul doi în stat a început să se manifeste cu aplomb, cu un soi de tîrzie conştiinţă de sine, fără dubii şi fără inhibiţii. Cum să nu-l percepi? Nu e genul discret, „la locul lui”, gata să se achite, fără ostentaţie, de obligaţiile curente. Nu. Dl Tăriceanu iese la bătaie, face ordine, gîndeşte planetar, dă de pămînt cu duşmanul. Ar fi aproape o insultă să nu-l bagi în seamă.
Mi s-a reproşat şi că, în vreo două texte, m-am pronunţat neloial faţă de fostul preşedinte Emil Constantinescu. Păi dacă s-a aflat, brusc, în treabă? Eu l-am pus să iasă în ring, la alegeri, ca să-l laude pe marele Ponta? Eu i-am dat ideea să ctitorească, hodoronc-tronc, Institutul de Studii Levantine? Eu l-am încurajat să participe la mese rotunde din străinătate, vorbind o engleză din zona Olguţa Vasilescu? Eu i-am dat ghes să-l laude pe Călin Popescu Tăriceanu, ca pe un politician providenţial, de categorie galactică? Aş fi fost mult mai bucuros să n-am la ce reacţiona, să las istoria să-i decidă meritele. Dar dumnealui nu se lasă! Îmi pătrunde, tam-nisam, în „spaţiul vital” şi pe urmă unii se miră că-l văd...
Revin la dl Tăriceanu. Miercurea trecută, a ţinut un discurs epocal, în deschiderea unei şedinţe solemne a Parlamentului. Ei bine, a spus lucruri de neimaginat şi de neuitat. Imposibil să te faci că plouă. Să vrei şi tot nu poţi! Esenţa a fost următoarea: Parlamentul e „mintea şi inima naţiunii”. Chiar dacă teritoriul, poporul şi armata unei ţări dispar, naţiunea rămîne vie, cîtă vreme supravieţuieşte Parlamentul!
