Cine cu ce se alege

 Mi s-a întîmplat, în cîteva rînduri, să pun pe hîrtie comentarii inconfortabile despre unii bloggeri şi forumişti. Cu riscul de a fi suspectat de ipocrizie, voi spune, totuşi, că, de cîte ori îmi arunc ochii pe iarmarocul din subsolul articolelor mele, mă simt cîştigat.

Una peste alta, lectura mă distrează şi mă îmbogăţeşte. Fireşte, mă bucur cînd primesc mesaje de simpatie sau de solidaritate, cînd simt că textul meu stîrneşte interes, sau provoacă mici plăceri intelectuale. Dar profit şi de contribuţiile interlocutorilor care mă contrazic, care construiesc argumente critice, sau care îmi oferă informaţii noi. Nu sunt foarte sensibil la unele „originalităţi” stilistice delirante (cu multe majuscule şi obscure fente lexicale), din care nu pricep nimic. Dar am ceva de cîştigat - dacă nu direct, măcar colateral, ca experienţă de viaţă şi de oameni - chiar şi din postările celor care ţin cu tot dinadinsul să-mi arate nu că au alte opinii decît mine, ci că mă detestă, ba chiar mă dispreţuiesc. Vreo doi sau trei dintre ei scriu bine: se vede că exerciţiul demolării le prieşte, le provoacă subtile satisfacţii, le dă un sens de viaţă. Cunosc, de altfel, mulţi inşi pentru care „a fi inteligent” înseamnă „a fi contra”, a sta mereu pieziş, a te răfui, suveran, şi cu „prostimea” şi cu „aşa-zisele” elite. Urmăresc cu atenţie şarjele lor inamicale, amintindu-mi de sfatul pe care ni l-a dat, cîndva, Constantin Noica: „Ai mai mult de cîştigat din reproşurile, chiar nedrepte, ale adversarilor, decît din amabilităţile prietenilor”. Le mulţumesc, prin urmare, celor pe care îi scot din minţi. Mă stimulează, mă ajută să înţeleg mai bine lumea în care trăiesc.

Mă întreb însă, adesea, cu ce se aleg, din scrisul lor, ei înşişi. Repet, eu am multe de cîştigat din gherila lor resentimentară. Dar ei? Prima capcană de care se lovesc este previzibilitatea. E destul să le văd numele (sau pseudonimul), ca să ştiu ce urmează: variaţiuni infinite pe aceeaşi obosită temă (mediocritatea mea cronică, oportunismul meu lacom, băsismul meu maniacal). O a doua capcană e, aş spune, de ordin psihologic. În general se recomandă suspendarea oricărui comerţ cu lucrurile sau oamenii care te enervează. A rămîne, permanent, în contact cu interlocutori nesuferiţi, defecţi, inconsistenţi e o formă primejdioasă de masochism. Rişti să te intoxici, să te îmbolnăveşti de proastă dispoziţie, ba, (Doamne fereşte!), să te contaminezi. Nu poţi trăi, de la o săptămînă la alta, apăsînd mereu pe aceeaşi clapă a pianului. E drept că, uneori, eu nu sunt decît un pretext, o ”figură de contrast” pentru forumişti care vor să arate cît sunt de instruiţi, de bine orientaţi, de talentaţi. În acest caz, există, pentru ei, oareşce profit: îşi fac mîna, îşi inventariază (sau amplifică ad hoc) cunoştinţele, îşi modelează statuia proprie. Foarte bine. Rămîn, cu toate astea, niţel îngrijorat. Pura negativitate nu e materia primă optimă pentru construcţia de sine. Nu-ţi poţi face un portret plauzibil practicînd, obsesiv, retorica dosului de palmă. Nu te poţi manifesta deplin, dacă exişti numai prin reacţie. E nevoie şi de un anumit calm al ideii, de autonomie intelectuală, de umor (nu neapărat sarcastic) şi de asceza surîsului...Altfel, te închizi singur în rezervaţia propriilor tale veleităţi şi fantasme. Dar, în fine, nu mă bag. Fiecare cu alergiile şi aspiraţiile lui. N-am vrut să supăr pe nimeni: mai curînd să propun neobosiţilor mei „adversari” un efort de recalibrare productivă, de reaşezare într-un orizont al înnoirii interioare şi al bunătăţii inimii…Nu ascund că, din cînd în cînd, mi-aş dori să-i întîlnesc faţă către faţă. Să-i văd cum arată, cum funcţionează, cum dialoghează, cum ştiu să combine vehemenţa cu bunele maniere. În fond, ceva e, cred, unfair în raporturile dintre noi: eu sunt pe scenă, în bătaia reflectoarelor. Se ştie cum arăt, mi se ştie biografia, cu bunele şi mai ales cu relele ei, mi se ştiu (mai mult sau mai puţin) faptele şi cărţile, îmi semnez în clar isprăvile gazetăreşti, pe scurt sunt expus integral, cu toate riscurile. Ei însă, forumiştii de front, rămîn, pentru mine, nişte duhuri incerte: fără chip, fără vîrstă, fără trecut, fără altă dimensiune decît aceea a interjecţiei săptămînale pe care am ghinionul să o întreţin.

Spuneam că e şi ceva distractiv în spectacolul comentariilor din preajma articolelor mele. La un moment dat, forumiştii uită de mine, de textul citit, de tema dezbaterii. Din te miri ce, ajung să se încaiere între ei. „Se rup în figuri” unul contra altuia, îşi dau capete în gură, se iau peste picior, se abandonează unui amplu şi pestriţ show de gladiatori improvizaţi. Iată, îmi spun, avantajele progresului, ale internetului global, ale tehnologiei de vîrf. Se comunică în draci! Nu mai există singurătăţi. Toată lumea suduie pe toată lumea, toată lumea se înghesuie în spaţiul virtual, toată lumea trăieşte „la comun”. O nouă „internaţională” prinde viaţă sub ochii noştri: internaţionala dezlegării limbilor. Tăcerea a fost, pentru totdeauna, evacuată. Lumea cuvintelor a făcut, în sfîrşit, explozie şi luminează, spectral, mapamondul, ca un foc de artificii, pe care nimeni nu mai poate - şi nu mai are dreptul - să-l controleze. Nebunescul proiect al Turnului Babel a fost realizat! Cuvîntul s-a pierdut printre cuvinte.

Articol publicat de Adevarul