Europa de la vest la vest

Săptămînalul german „Der Spiegel” editează periodic dosare tematice (Istorie, Ştiinţă, Educaţie, Cultură) care adună laolaltă informaţii şi comentarii de actualitate pentru fiecare domeniu în parte.

Mi-a căzut de curînd în mînă un asemenea dosar („Wissen”, nr.2 / 2013), intitulat „Credinţa mea. În căutarea unui adevăr mai înalt”. Autorii îşi propun să expună şi să analizeze prezenţa feluritelor religii ale lumii pe teritoriul german: statistici, interviuri, rezumate doctrinare, ecouri publice. De la confesiunile majoritare (catolicism şi protestantism) pînă la islamul aflat în creştere, la budism, hinduism, iudaism, ezoterisme la modă şi secte de tot soiul, nimic nu este lăsat deoparte. Cu o singură excepţie: creştinismul ortodox.

În Germania trăiesc, totuşi, cca 1,5 milioane de ortodocşi (de origine rusească, sîrbească, românească, bulgărească etc.), ceea ce înseamnă aproximativ 1,7 % din populaţia ţării. Numărul musulmanilor este mai mare (4 %), dar budiştii, hinduşii şi aparţinătorii iudaismului luaţi împreună nu acoperă decît cam a treia parte din numărul total al ortodocşilor. Aşa stînd lucrurile, mărturia, faptele şi instituţiile ortodoxe nu puteau lipsi din exerciţiul statistic şi analitic al compactului dosar realizat de prestigioasa publicaţie de la Hamburg. Şi totuşi, ei nu există. Adepţii lui Osho, „piramida energetică Horus”, şamanii, cercurile de medicină alternativă şi o mulţime de alte „orientări spirituale” sunt luate în seamă cu acribie, dar experienţa creştinismului răsăritean rămîne în afara dezbaterii. Nu spun asta ca să încurajez auto-victimizarea pe care o practicăm, de regulă, cu un amestec de milogeală provincială şi orgoliu balcanic. Semnalez, doar, o lacună de ordin ştiinţific (greu de înţeles cînd e vorba de un periodic nemţesc), dar şi una legată de structura mentalităţilor. Nu cred nicio clipă că autorii germani se fac vinovaţi de o omisiune rezultată din rea-credinţă. E vorba, pur şi simplu, de o specie de ignoranţă ”tradiţională”, pe care nu doar Germania o ilustrează, ci întreg Occidentul. Tot ce ţine de Bizanţ şi de posteritatea bizantină joacă, în mediul universitar din vest, dar şi în viaţa intelectuală curentă şi în mentalul colectiv, un rol marginal, mai curînd exotic, incomparabil mai puţin conturat şi mai frugal frecventat decît posteritatea, familiară, a Evului Mediu apusean. Există destui inşi cultivaţi în Europa occidentală care, în mod spontan, nu cuplează ideea creştină decît cu două dintre confesiunile ei: catolicismul şi protestantismul. Creştinismul oriental e, pentru mulţi, o realitate mai curînd nebuloasă, un concept vag, dacă nu direct o ficţiune.

Cel puţin două reflecţii se impun, în marginea celor de mai sus. Mai întîi, insuficienta elaborare teoretică şi practică a noţiunii de „integrare europeană”. E de înţeles că, în efortul continental de omogenizare economică şi politică a tuturor ţărilor membre, accentul a căzut, într-o primă etapă, pe ce aveau de făcut ţările proaspăt „recuperate” din penumbrele „lagărului” socialist. A trebuit, pe bună dreptate, să ne „occidentalizăm”, să depăşim handicapul unui destin istoric de avarie. Dar a venit, poate, momentul, ca şi vestul să se „branşeze” la realitatea răsăriteană, să o descopere ca pe o entitate vie, specifică, distinctă cultural, complicată, diversă.

Europa nu poate să devină un teritoriu „întreg”, dacă îşi sacrifică unul din punctele ei cardinale, dacă scoate estul - cu tot ce presupune el ca dimensiune autonomă - din jocul cunoaşterii. Europa nu e „vest plus vest”, vest solitar şi suficient. Ea nu se poate dispensa de spaţiul istoric, intelectual, religios al jumătăţii sale răsăritene, decît cu riscul unei sărăciri invalidante. Cu alte cuvinte, cîtă vreme „Bucharest” va fi mereu confundat cu „Budapest”, cîtă vreme prietenii noştri din vest vor crede că Varna e o staţiune litorală din România, că prin această parte de lume mai toţi vorbim un fel de rusă, că suntem mai curînd musulmani decît creştini, de vreme ce nu suntem nici catolici nici protestanţi, sau că nu avem nimic de livrat în afara haosului etnic şi administrativ, „integrarea” europeană va fi o integrare şchioapă, un artificiu retoric. Nu există „unificare” reală în afara unei susţinute nevoi de cunoaştere reciprocă.

O a doua reflecţie se referă, pe de altă parte, la ce încă ne revine nouă. În cazul în speţă ar fi de sperat ca şi Biserica Ortodoxă să fie preocupată în mai mare măsură de ecoul ei european. Să se facă prezentă, auzită, simţită. Fără obosite reflexe apologetice, fără „slava deşartă” a vanităţilor locale, fără aroganţa unei „legitimităţi” subînţelese. Ortodoxia trebuie să-şi pună problema de a fi convingătoare, gata de dialog şi de parteneriat, contemporană. Ea trebuie să participe la dezbaterile veacului, dacă vrea ca veacul să o perceapă. Stilul obidit, pripa excomunicării tuturor celorlalţi, mulţumirea de sine şi pregătirea teologică precară nu sunt instrumentele potrivite ca să ne regăsim locul pe hartă. Nu putem cere altora ceea ce noi înşine nu socotim important să facem. Trebuie să depăşim ruptura - arbitrară şi neproductivă - dintre vestul „civilizat” şi estul resentimentar. Pe scurt, să vorbim, din nou, aceeaşi limbă.

Articol publicat de Adevarul