De același autor
S-a observat de mult: europenii au inventat şi europocentrismul şi condamnarea lui. Şi colonialismul şi anti-colonialismul. Un soi de demon al demolării de sine însoţeşte mereu aventura europeană, încît s-a putut spune că disponibilitatea auto-critică ţine, alături de un persistent virus al segregaţiei, de portretul intim al europenităţii.
Războaiele mondiale ale secolului trecut au demarat ca războaie intra-europene, estul şi vestul european au fost ţinute, decenii de-a rîndul, în disjuncţia conflictului „rece”, iar de la o vreme se profilează o ruptură pe axa nord-sud. Un imposibil triunghi „conjugal” agită neîncetat spiritele: lumea germană, cea latină, cea slavă. O tot mai acută tensiune se instalează între „Uniunea Europeană” şi Europa în sens larg, între administarţie centrală şi suveranitate naţională, între ţările Euro şi ţările cu monedă proprie, sau între ţările Schengen şi cele încă excluse. Totul asezonat cu retorica nobilă a „unităţii”, a „casei comune”, a solidarităţii continentale.
De curînd, piaţa de idei a Occidentului e inflamată de o dezbatere contondentă, declanşată de apariţia unui articol al filosofului italian Giorgio Agamben. În traducerea sa franceză, titlul articolului sună a manifest: „Imperiul latin trebuie să contra-atace!” Agamben a descoperit - şi vrea să readucă în actualitate - un text scris de Alexandre Kojève imediat după Al Doilea Război Mondial. Filosoful de origine rusă, un timp înalt funcţionar al guvernului francez, avertiza asupra pericolului pe care o Germanie prosperă şi „americanizată” îl poate reprezenta pentru evoluţia politică a Europei. Ca soluţie de prevenire a acestui pericol, Kojeve propunea constituirea unui „imperiu latin”, care să adune laolaltă marile ţări de cultură catolică: Franţa, Italia, Spania (evident, sub conducerea Franţei). Giorgio Agamben preia ideea acestui „grandios” proiect, insistînd asupra faptului că nu sunt viabile decît alianţe bazate pe moduri de viaţă, opţiuni religioase şi forme de cultură înrudite.
Nu poţi cere unui grec să trăiască ca un scandinav, nu poţi obliga un italian să se elvetizeze. Şarja lui Agamben nu e lipsită de observaţii fertile, dar ceva sună neliniştitor în desfăşurarea ei. Mai întîi s-ar zice, cum spune, în „Der Spiegel”, un comentator german, parafrazînd „manifestul” lui Marx, că „o stafie bîntuie Europa: stafia germanilor răi”. „Cultura” e mediul „natural” al latinităţii catolice, în vreme ce Germaniei nu-i rămîne decît „civilizaţia”. Asta o spun doi ideologi al căror contur intelectual e de negîndit fără amprenta germană. Kojève s-a format sub semnul lui Heidegger şi, mai ales, al lui Jaspers şi a făcut carieră, în Franţa, ca hegelian. Agamben nu e nici el străin de Heidegger, de Walter Benjamin şi niţeluş de Marx. O altă problemă este istoria înseşi a Uniunii Europene, care s-a constituit tocmai în jurul nucleului franco-german (anticipat, să nu uităm, de „Sfîntul Imperiu Roman de naţiune germană”). Ce facem? Evacuăm Germania? Şi cum rămîne cu noi ăştilalţi, latinii de religie ortodoxă? Dar cu ruşii, cu polonezii, cu ungurii, cu grecii, cu ţările baltice? Vor avea toţi de ales între hegemonia „culturală” a latinităţii şi avantajele de „civilizaţie” ale „imperiului” anglo-saxon? Nu ne-a plăcut tapajul naţional-socialist pe tema superiorităţii ariene. Îi vom răspunde cu un discurs arogant despre superioritatea „gintei latine” (candid pe vremea lui Vasile Alecsandri, dar greu de legitimat astăzi)? Wolf Lepenies, în „Die Welt”, ar prefera o discuţie despre perspectiva, mult mai realistă, a unei uniuni regionale mediteraneene, pe care Uninea Europeană să o susţină. Dar chestia cu „imperiul latin” i se pare, pe bună dreptate, o idee din „debaraua” ideilor politice.
Fapt e că, în lumea occidentală, dezbaterea cu privire la Europa e cît se poate de vie şi angajează mari energii intelectuale. Peter Sloterdeijk scrie abundent despre subiect, încă de la sfîrşitul anilor `80. Hans Magnus Enzensberger nu se sfieşte să vorbească despre „blîndul monstru de la Bruxelles” şi despre evoluţia mai curînd „post-democratică” a organismelor Uniunii. Stînga franceză combate ideologic viziunea inflexibilă, mai curînd juridică decăt politică, a Angelei Merkel. Marea Britanie dansează mereu pe muchie de cuţit. Orice om rezonabil ştie, pe de altă parte, că a avea obiecţiuni la adresa funcţionării birocraţiei bruxelleze nu e totuna cu a fi anti-european. E mai curînd adevărat că tocmai birocraţiei cu pricina i se întîmplă, uneori, să nu fie foarte consistent europeană. Să transforme, de pildă, bicarbonatul din mititei în prioritate strategică…Şi să vrea să ne facă fericiţi şi sănătoşi cu forţa (legii), ceea ce nouă, celor din est, ne stîrneşte amintiri fatidice…
Dar, pe de altă parte, nu pot să nu constat, melancolic, că, faţă de prezenţa intensă a problematicii europene în ţările „dezvoltate”, scena politică şi mediatică a României apare, sufocată de derizoriu, în toată splendoarea ei provincială. La noi, „marile idei” ale momentului se rezumă la hîrjoana dintre Ponta şi Antonescu, dintre Ponta şi Băsescu, dintre Badea şi Turcescu. La noi, vedetele sunt Becali şi Dan Diaconescu, Prigoană şi Sînziana Buruiană. Uneori, cîte un jurnalist e luat la bătaie pe stradă de cîte un sectant al Antenei 3. Europa? A se slăbi…Noi rămînem liberi şi demni, omenoşi şi persecutaţi.
