De același autor
Prin „filtrul“ Antenei 3, viaţa noastră politică se vede ca un amestec de vodevil, farsă şi melodramă. Un carnaval de duzină. O chermeză scăpată de sub control. Nici alţii n-o scot la capăt mult mai curăţel.
(De la o vreme, de pildă, B1 şi-a făcut un obicei din a invita la dezbateri „fine“ pe Vadim Tudor, un domn rumeior, cînd isteric, cînd jucăuş, din categoria celor care îşi epatează publicul cu citate – uneori false – şi cu date istorice de liceu. Pe scurt, „un erudit”). Dar „ideologic” şi strategic vorbind, alte posturi sunt, măcar, previzibile. Antena 3 e de o „maleabilitate” ameţitoare. Atleţii ei n-au scrupulul consecvenţei, al coerenţei logice, al unor principii cît de cît constrîngătoare. Se simt mereu legitimi, au mereu dreptate, chiar dacă retorica şi ţintele lor arată astăzi pe dos decît ieri. Nu zic, convertirile, reevaluările, schimbările de picior nu pot fi interzise. Dar alternanţa circulară „pupat-scuipat-iar pupat-iar scuipat” nu indică autenticitate, discernămînt, interioritate vie, ci, pur şi simplu, o gîndire de plastilină, dictată de interese şi umori nesistematizabile.
Un exemplu caracteristic: lupta împotriva securiştilor şi pietatea omagială pentru victimele lor, comemorarea lui Liviu Babeş, conversaţia tandră cu surorile dlui Coposu au loc, toate, în studiouri patronate de un securist recunoscut ca atare, părtaş la tribulaţiile regimului comunist, adică tocmai ale regimului responsabil de abuzurile poliţiei politice şi de suferinţele victimelor. Adesea, printre comentatori se află şi S.R.Stănescu, activ şi el, potrivit propriilor declaraţii, în „sistem”. Cum să numim tipul ăsta de nonşalanţă? Cinism? Nesimţire? Dispreţ pentru telespectatori? Sau recădem în fineţurile dostoievskiene ale „turnătorilor buni” şi „turnătorilor răi”? „Ai noştri” buni, „ai lor” răi.
Doi ani la rînd, Antena 3 a luptat aprig pentru victoria USL. Acum descoperă brusc dejecţia „dezamăgitoare” a părţii liberale din alianţă. Crin Antonescu, altădată erou prezidenţiabil, vîrf de lance în războiul anti-băsist, a devenit cîrpa de şters pe jos a nărăvaşului Gâdea. „Schimbarea la faţă” nu se face însă cu scuzele de rigoare, cu o minimă recunoaştere a greşelii. Împricinaţii nu fac distincţie între „dezamăgire” şi eroare. Dacă aduci în platou un lăutar de cartier, îl prezinţi ca fiind Frank Sinatra şi observi, ulterior, că e, totuşi, un biet lăutar de cartier, nu te poţi justifica spunînd că eşti dezamăgit. Trebuie să spui că ai ales brambura, că nu te pricepi, sau că ai avut motivaţii impure pentru a promova o non-valoare. Pe scurt, că te-ai înşelat şi - ceea ce e mai grav - că ai înşelat milioane de alegători.
Am urmărit şi eu, ca şi alţii (dovadă că ratingul e un criteriu foarte aproximativ: unii se uită fără adeziune reală, perplecşi, plictisiţi, sau cu poftă de circ), am urmărit, zic, dialogul Antonescu-Gâdea. Dl. Gâdea a fost în linia deja cunoscută a personajului pe care îl întruchipează: un băiat nervoşel şi sentimental deopotrivă, pendulînd între scîncet umed şi furie răcnită. O obrăznicătură cu veleităţi inchizitoriale. De cîte ori îl văd, îmi vine să-l întreb: „Drăguţule, tu ce vrei să te faci cînd o să fii mare? Predicator? Activist social? Fată-n casă? Şef de sală? Un singur lucru să nu încerci: gazetăria. Nu de alta, dar e o meserie care obligă, între altele, la o bună cunoaştere a limbii române. (Trebuie să ştii, de pildă, că „a ultragia” e un verb tranzitiv, nu reflexiv: nu poţi spune „cum să nu mă ultragiez?”, decît dacă vrei să spui că ai făcut ceva ofensator la adresa ta însuţi). Alt risc al meseriei este „transferul” care se produce, uneori, dacă eşti mai slab de înger. Tot stînd de vorbă cu premieri, miniştri, preşedinţi de partid şi celebrităţi de tot felul, începi să crezi că eşti şi tu un picuţ ministru, un picuţ politician de vîrf şi, în orice caz, ditamai vedeta. Fandacsia-i gata!“
Păi n-au trăit ei doi ani la rînd, învăluiţi în zîmbete şi ochiade, „prieteni” de cursă lungă, îngeraşi amoroşi, gata să ne scape de demonicul Băsescu?
În conversaţia cu Crin Antonescu a intervenit, cu suverana lui autoritate, şi Mircea Badea, care practică, seară de seară, o veselie de piculină, cu unele accente de joagăr. Cît despre Crin Antonescu însuşi, calm în aparenţă, dar, ca de obicei, lipsit de anvergură reală şi „cordial” în mod inadecvat şi perdant, nu pot decît să sper că a învăţat ceva din experienţa cu pricina: a putut vedea, pe pielea lui, cum e să fii „executat” la postul de televiziune care, mai ieri, îţi cosmetiza portretul. Pe de altă parte, tot de plastilină e şi ”verticalitatea” lui. A descoperit, brusc, ce defecte supărătoare are Victor Ponta. Păi n-au trăit ei doi ani la rînd, învăluiţi în zîmbete şi ochiade, „prieteni” de cursă lungă, îngeraşi amoroşi, gata să ne scape de demonicul Băsescu?
Iar cînd unii şi alţii vorbeau de defectele fiecăruia, nu erau aceia stigmatizaţi, deîndată, ca „băsişti”? În acelaşi timp, cu privire la grave defecte ale lui Ponta, s-au pronunţat vehement (mergînd pînă la suspiciunea de ”securism”) şi Radu Tudor şi Mircea Badea. Acum, brusc, Ponta e prizabil. „The bad guy” e Crin. Dar noi cu cine votăm? Pe cine (şi cînd) să credem? De ce am fost mereu păcăliţi? Din tot grupul, trebuie să recunosc că cel mai amuzant (pentru că neobişnuit de plicticos) e dl. Ciuvică: cu o singură idee (Huo Băsescu!) şi cu un vocabular de cca. 500 de cuvinte (dintre care jumătate sunt derivaţii ale adjectivului „băsist”), el pare singurul ins consecvent, „încremenit” într-o monomanie bosumflată.
Uimitor la toţi e faptul că de cîte ori deschid gura, indiferent ce spun, indiferent dacă e hăis sau cea, indiferent dacă e invers decît ce-au spus deunăzi, au tonul şi impostaţia oracolului: sunt „condamnaţi” să aibă dreptate, ştiu adevărul, sunt nesmintit de partea cea bună, de partea poporului (şi a dlui Voiculescu). Nu tu o umbră de îndoială, nu tu o mică melancolie, nu tu o minimală confruntare cu defectele proprii. Oameni fericiţi! Stăpîni pe soartă şi pe sufletele noastre, asfixiaţi de euforia calităţilor şi a convingerilor lor, au, toţi, aerul că sunt singurii cetăţeni români care se distrează de minune, feriţi de hamletizări inutile, plătiţi (bine!) ca să facă ce le place. Oricum, sunt singurii cetăţeni români care pot bălăcări pe oricine, dar care nu suportă să-i atingi nici cu o floare. Atîta-ţi trebuie! Vei fi „vedeta” de o seară a unui „obiectiv” linşaj.
Dar fiindcă vorbirăm de oamenii fericiţi care trăiesc cu o reprezentare glorioasă despre virtuţile şi reuşitele lor, nu pot să nu observ cît de complezent cu sine este, la rîndul lui, preşedintele nostru. L-am auzit, de curînd, declarînd că dacă ar fi fost el căpitanul Titanicului, Titanicul nu s-ar fi scufundat! Sper că glumea. Nu sunt însă sigur. Altădată l-am auzit spunînd că ar fi un „excelent” prim-ministru. Se poate. Dar n-ar fi mai cuviincios să aştepte s-o spună alţii? Pînă una-alta, ne aflăm într-o dilemă: ce e de ales între figurinele de plastilină ale guvernanţilor şi ale suporterilor lor pe de o parte şi betonul fisurat, prefabricat al opoziţiei, pe de alta? Poate că un prim pas ar fi să descoperim un politician, unul singur măcar, dispus să-şi inventarieze public metehnele, derapajele (trecute şi actuale), slăbiciunile. Ar fi o formă de cuviinţă, de onorabilitate, de realism pentru care mi-aş da imediat votul. Dar avem un electorat pentru acest tip de sinceritate?
