De același autor
„Multă lume crede că, dacă Oskar Pastior a fost descoperit, au un cec în alb.“
Cum era de aşteptat, la conferinţa de presă s-a revenit asupra cazului Pastior şi a colaborării acestuia cu Securitatea. Herta Müller a relevat dimensiunea umană a acestui caz, revenind asupra presiunilor la care a fost supus în repetate rânduri poetul german în România după ieşirea sa din Gulag. Scriitoarea îl defineşte ca pe un „om zdrobit“ care nu a fost cruţat nici după ce a plătit un preţ în Gulagul sovietic, subliniind faptul că vocabularul angajamentului la Securitate face parte din cămaşa de forţă pe care regimul comunist l-a silit s-o îmbrace. De asemenea, Herta Müller consideră că orice rechizitoriu trebuie să ia în consideraţie contextul şi consecinţele pe care le presupune pactul cu regimul, iar în această privinţă, Oskar Pastior a fost departe de voluntariatul remunerat prin privilegii, putere sau chiar pecuniar al altor colaboratori. În niciun caz, descoperirea colaborării lui Oskar Pastior cu Securitatea în circumstanţele date nu ar trebui să exonereze benevolatul angajării în sistem.
„Nu mi-e teamă. Sunt peste tot, nu s-au dizolvat în aer.“
Scriitoarea consideră că a fost urmărită în continuare după 1989, chiar dacă obiectivele Securităţii s-au schimbat, însă frica i-a dispărut, acea frică atât de pregnantă în romanele ei. Faptul că nu a existat un real proces de dezintoxicare a societăţii româneşti şi faptul că articulaţiile sistemului informativ au rămas aproape intacte, iar actorii lui au fost promovaţi în poziţii importante constituie pentru Herta Müller unul dintre blocajele României actuale, un impas, o carantină prelungită indefinit. Absenţa unei clarificări, a stabilirii părţii de „responsabilitate oribilă“ pe care funcţionarii aparatului poliţienesc au avut-o în gestionarea terorii cotidiene îşi au propriul reflex în dificultăţile refacerii ţesutului social, al configurării societăţii civile după 1989.
„Nu colecţionez insigne.“
Scriitoarea refuză ideea de a primi o distincţie, cea mai înaltă distincţie a statului român, din partea preşedintelui statului, Traian Băsescu, o distincţie care să-i recunoască meritele civice, aşa cum refuză să comenteze situaţia politică din România, la invitaţia unui jurnalist de la ziarul Gândul. Există la Herta Müller o delimitare sanitară faţă de sfera politică şi, într-o oarecare măsură, şi de sfera publică, faţă de care ea se distanţează cu sarcasm uneori sau cu o sesizabilă ironie. Întrebată dacă decernarea Premiului Nobel i-a schimbat viaţa, scriitoarea constată cu mult umor publicul numeros de oameni de presă pe care care-l adună nu atât ea, ca persoană aproape ignorată înainte de decernarea Premiului Nobel, cât celebritatea sa recentă: „Mi-a schimbat-o pe dinafară. Vedeţi cum sunt aici acum. Altă dată când am fost în România nu am avut aşa ceva, conferinţă de presă“. Altfel, scriitoarea constată că schimbarea, dacă s-a produs, a rămas numai la suprafaţă, în rest nu s-a schimbat nimic, cel puţin în cercul intim al prietenilor. În aceeaşi ordine de idei, Herta Müller a menţionat că premiul literar primit în 1982 din partea UTC în calitatea sa de reprezentat al unei „naţiuni conlocuitoare“ nu a făcut obiectul niciunui compromis şi că acest premiu se regăseşte în bibliografia sa la fel de firesc cum se află şi în biografia sa.
„Am vrut să învăţ cum se poate trăi.“
Din păcate, mai puţine au fost întrebările cu adresă la conţinutul operei Hertei Müller, însă una dintre ele viza raportul dintre reflecţia asupra limbii, care are o importantă pondere în cărţile sale în raport cu cele asupra cărţii ca mijloc de evadare din cotidian, din realitate. Scriitoarea a părut uşor descumpănită, arătând că limba constituie o expresie paradoxală a unei existenţe şi a unei absenţe deopotrivă, o necesitate atunci când scrii literatură, pentru că nu există un alt mijloc în afara ei: „(...) limba este ceea ce facem, ceea ce nu facem, ceea ce gândim, ceea ce nu gândim. Limba în sine nu există decât dacă scrii, în literatură“. Între realitate şi limbă, între realitate şi universul cărţii, există o relaţie stranie, paradoxală, pare să sugereze scriitoarea, pentru care cartea nu reprezintă un mijloc de evadare, ci doar o altă modalitate de ancorare
într-o realitate de ordin secund: „Cărţile care mi-au fost cele mai importante sau preţioase sunt cele care nu mi-au dat voie să evadez“. Aceeaşi senzaţie a unei inteligenţe ascuţite, dublate de afect care reglează din mers raporturile, care se reconstruieşte permanent pe temeiul unor repere mobile şi aceeaşi impresie de fragilitate în contrast cu determinarea de resort moral a scriitoarei. Discursul Hertei Müller sugerează pe alocuri una dintre temele obsesive ale romanelor ei, tema alienării, a necesităţii precizării raporturilor cu obiectele unei lumi înstrăinate de prezenţa secretă şi degradantă a actorilor nevăzuţi ai Securităţii, senzaţia de ameninţare lentă şi permanentă pe care o degajă atmosfera romanelor sale: „După ce terminasem cu cititul şi era ziua cealaltă şi mergeam în stradă iarăşi nu ştiam cum se poate trăi. Cărţile cele mai importante sunt cele despre care nu am putut să spun exact ce m-au învăţat, dar m-au învăţat ceva“. Solicitată să realizeze o paralelă între ea, în calitatea de „minoritar“ german, şi scriitorul Imre Kertész, în calitate de „minoritar“ maghiar, scriitoarea a respins pe un plan mai larg denominaţiile parohiale care au un substrat incriminatoriu în raport cu limba întrebuinţată de scriitor, „ortodox“, „catolic“, „evanghelic“, „evreu“, considerând că limba îl revendică pe scriitor, şi nu confesiunea sau naţionalitatea.
„Ştiţi, eu am probleme cu «cel mai», «cea mai», (...) nu am o scală.“
Cred că printre cele câteva întrebări stupide s-a calificat şi următoarea, „Care sunt lucrurile care vă plac la România?“. Las deoparte formularea manelizată. Ca pentru publicul revistelor glossy, scriitoarei i s-a mai cerut, de asemenea, să povestească cea mai frumoasă amintire din România. În primul caz, după ce-a refuzat iniţial să răspundă, scriitoarea a revenit cu o ironie muşcătoare şi s-a pronunţat în favoarea mititeilor, a salatei de vinete, „extraordinară“, a zacuscăi şi a lubeniţelor, motive pentru tricotajul specificului naţional. În această reticenţă faţă de superlative se află probabil şi un reflex de respingere a limbii de lemn, care nu este instrumentată numai politic, ci şi consumerist. Nonsensul se află acolo unde întrebarea solicită ierarhii primitive, convenţionale, „concrete“ a ceea ce nu se poate contabiliza excluzând meliorist din existenţa scriitoarei ceea ce este „urât“. „Dumneavoastră credeţi că întrebarea este concretă, dar este total abstractă.“
„Eu nu scriu tot timpul, mie îmi place să nu scriu.“
Scriitoarei i s-a cerut să mărturisească dacă a mai scris ceva după ce i s-a decernat Premiul Nobel, cu subînţelesul că acest premiu ar putea fi o frumos-marmoreeană piatră tombală peste „cariera“ ei, suspendându-i imaginaţia şi trimiţând-o deja la bibliografie şi la ediţia de Opere complete. Răspunsul Hertei Müller a evocat o stare de fapt, cărţile ei au nevoie de o pauză de respiraţie; presupun fără s-o ştiu că sunt alimentate de o anumită angoasă, o anumită nelinişte, că nu admit condiţionările contractelor de muncă şi că nu răspund unor comandamente productive. Poate că impulsul lor autentic este o formă de eliberare sau una obsesională, aşa cum ele realizează traseul circular al unei experienţe traumatice care pare a se adânci în sine, fără a cunoaşte rezolvarea.
