De același autor
După ce arhitectul Peter Derer a criticat, într-unul din numerele trecute ale revistei, proiectul construirii unei clădiri în spatele Palatului Ştirbei, în numărul de faţă, arhitectul care a realizat proiectul respectiv, Vlad Arsene, îşi susţine cauza şi răspunde criticilor.
În articolul Nedumeriri (retorice) despre scandalul de la Palatul Ştirbei, din 4 august, domnul arhitect Peter Derer, după ce face o analiză a situaţiei actuale de „degradare a statutului de elită pe care trebuie să-l deţină zona centrală“ exemplificată prin proiectul Ştirbei Vodă, stabileşte o listă de vinovaţi acestei stări de lucruri, printre care mă număr şi eu. Domnul Derer, care oscilează în acest articol între critica de arhitectură şi urbanism, studiu istoric şi rechizitoriu, mă acuză nu numai de faptul că sunt o unealtă a speculanţilor imobiliari, dar că sunt direct implicat în activităţi ilegale. Acestea ar fi coruperea forurilor profesionale de avizare a proiectelor. Domnia sa spune că sunt cunoscut pentru succesele mele de „surclasare a regulilor“ şi că eu reuşesc „prin bluf, relaţii, complicităţi şi altele“ să provoc „atât colegilor avizatori, cât şi administraţiei publice puseuri de timiditate excesivă“. Domnia sa se întreabă: „E ceva atât de ruşinos [ca Ordinul Arhitecţilor din România] să ia în discuţie repetatele implicări ale unui coleg de breaslă în scandaluri imobiliare?“.
Ce este foarte interesant cu privire la discursul domnului Derer este tocmai faptul că domnia sa nu poate concepe că o viziune care diferă de a domniei sale poate avea vreun merit profesional. În consecinţă, o altă viziune privind dezvoltarea urbană a centrului Bucureştiului este automat pătată de veninul speculaţiei imobiliare, este mânjită de „tenta negustorească“ la care face dânsul referinţă în articol. Deci, cu toate că domnul Derer afirmă că „arhitectul Vlad Arsene... a dovedit din plin că ştie meserie“, viziunea exprimată în proiectele noastre nu poate fi decât rezultatul vânzării către Mefisto-ul imobiliar a sufletului nostru de arhitect. Dar care este viziunea domnului Derer asupra centrului Bucureştiului? Este vorba de „afirmarea imaginii de oraş aristocratic. Îmbogăţiţii de război din interbelic şi apoi administraţia comunistă au venit cu tenta negustorească şi cea proletară“. Privind proiectul legat de Palatul Ştirbei, se spune în continuare: „Complexul Palatului Ştirbei reprezintă un caz apoteotic: raderea unor componente fireşti ale ansamblului princiar şi edificarea pe locul lor, chiar în coasta monumentului istoric, a unui «monument» al pragmatismului cămătăresc... Probabil că în ţările cu tradiţie monarhică, intervenţia din Complexul Palatului Ştirbei ar fi fost clasificată drept delict de lezmaiestate“.
De fapt, proiectul nostru pentru complexul Ştirbei prevede restaurarea palatului, folosirea lui pentru galerii de artă şi boutique-uri, construcţia în spatele acestuia a unui corp nou, multifuncţional, cu apartamente, spaţii comerciale, cinematografe etc. Un atrium plasat între palat şi aripa nouă conţine expoziţii temporare şi este folosit ca un spaţiu public. Beciurile de vinuri sunt accesibile direct din piaţa din faţa palatului, prin intermediul unei curţi îngropate şi transformate, păstrând bolţile originale, în cafenele şi mici anticariate.
Conform articolului d-lui Derer, statutul de elită pe care trebuie să-l deţină zona centrală a oricărei capitale care se respectă, un adevărat centru regal şi aristocratic, nu poate decât să fie degradat de către tenta negustorească dată de îmbogăţiţii de atunci şi de acum. Nu este clar în discursul domniei sale dacă acest statut de elită este dat de caracterul arhitecturii sau numai de absenţa „pragmatismului cămătăresc“. Acestui pragmatism (care a generat majoritatea monumentelor arhitecturii moderne interbelice în Bucureşti şi în toate capitalele europene) i se reproşează în cazul proiectului Ştirbei trei păcate: exploatarea terenului, funcţiunea publică destinată vulgului şi construirea în „coasta monumentelor istorice“. Să le luăm pe rând:
Terenul în cauză se găseşte la intersecţia a două PUZ-uri (Planuri Urbanistice Zonale) de zone protejate. Primul, aferent Căii Victoriei, prevede un coeficient de utilizare a terenului (CUT) de 5,5 (adică se poate construi o suprafaţă supraterană egală cu de 5,5 ori suprafaţa terenului). Al doilea PUZ pentru zone protejate, Temişana, afectează porţiunea de teren adiacentă străzii Budişteanu şi are un CUT de 1,8. Este greu de făcut o medie aritmetică între cele două zone care afectează terenul, mai ales că Palatul Ştirbei, aflat pe Calea Victoriei, contribuie, din cauza suprafeţei sale desfăşurate reduse, la micşorarea CUT-ului aferent Căii Victoriei. În consecinţă, rolul PUZ-ului propus este tocmai de a negocia aceşti parametri, având în vedere şi meritele proiectului din punct de vedere urban şi civic.
Comisia Tehnică de Urbanism a Capitalei, care cuprinde în cadrul ei printre cei mai cunoscuţi şi respectaţi arhitecţi din oraş, a fost în majoritate favorabilă unui CUT general de 5, iar arhitectul-şef al oraşului a aprobat un coeficient de 4,5 şi o ocupare a terenului de 70%. O variantă a acestui proiect făcută de d-l arhitect Alexandru Beldiman, autorul studiului de urbanism privind Calea Victoriei şi unul dintre cei mai reputaţi specialişti în arhitectură bucureşteană, prevedea un CUT de 4,8. O altă variantă, făcută de d-l arh. Dan Hanganu, care a primit recent Premiul Omnia, prevedea un coeficient de utilizare de 5,5.
D-l arhitect Derer, citând meritele istorice ale Palatului („unul din puţinele care ofereau un model complet de reşedinţă princiară cu grădină şi beci domnesc, cu acareturi şi grajduri, inclusiv pivniţe de vinuri şi săli de degustare“), propune reconstituirea sa integrală, inclusiv a grădinii din spate, a grajdurilor, garajelor şi depozitelor de vinuri. Coeficientul de utilizare care ar rezulta ar fi în jur de 0,8.
Cred că centrul Bucureştiului trebuie susţinut din punct de vedere al densităţii, dacă vrem ca acesta să-şi menţină importanţa urbană în faţa dezvoltărilor periferice şi suburbane. Aici nu e vorba de a construi neapărat zgârie-nori sau, doamne fereşte, a demola monumente existente, însă nu cred că un oraş-muzeu îngheţat în moşteniri monarhice este ceea ce trebuie să rămână centrul Capitalei. Nu este nicio contradicţie între conservarea monumentelor istorice şi creşterea densităţii construcţiilor în centru. Bucureştiul nu este Paris, Barcelona,Viena sau Budapesta, oraşe cu un centru construit în regim continuu, ci un oraş fărămiţat, cu spaţii largi între monumentele istorice de marcă. Tendinţa generală de susţinere a urbanismului, în faţa exploziei suburbiilor şi a crizei de energie care abia începe, este tocmai de a construi dens în zonele din centrul oraşelor în care această operaţie este posibilă.
D-l profesor arhitect Augustin Ioan, autorul mai multor cărţi cu subiecte legate de teoria arhitecturii şi urbanismul contemporan, scrie într-un articol apărut în Dilema Veche: „Nu înălţimea arhitecturii defineşte calitatea spaţiului urban, ci chiar prezenţa (sau absenţa) componentei publice a acestuia. Prin urmare, limitarea coeficientului de utilizare a terenului, aşa cum s-a cerut într-un document civic, apare drept arbitrară. Nu există mare sau mic în valoare absolută“.
Al doilea păcat al „cămătărismului negustoresc“ în degradarea „spiritului aristocratic“ şi de elită este, conform articolului, pierderea funcţiunilor exclusive, deschiderea către vulg şi proletcultură: „Pornind de la ce a fost pe teren, de la situarea în oraş şi cerinţele pieţei de lux, măcar trei [variante de profit decent]: centru conferinţe-top, casa de oaspeţi (d.e., a Primăriei Bucureştilor) sau hotel cu circuit special. În toate situaţiile s-ar fi putut utiliza pe termen lung atât palatul propriu-zis, cât şi grădina, atenansele cu remiza pentru caleşti istorice, cu garajele pentru maşini de epocă şi, bineînţeles, sălile de degustare pentru vinuri de colecţie... Probabil că primarii generali, Adriean Videanu ori Sorin Oprescu, nu au realizat ce pierdere a înregistrat protocolul PMB, deci inclusiv oraşul“.
Deci, inclusiv oraşul? Pierderea pentru protocolul PMB este o pierdere civică? Deci viziunea d-lui Derer pentru utilizarea Palatului Ştirbei, pentru a fi într-adevăr o intervenţie de elită, este o restaurare pentru circuitul închis al protocolului PMB sau pentru orice alt circuit închis care s-ar bucura în linişte de palat, grajduri, garaje, grădină şi pivniţe istorice, fără a fi deranjat de mulţimea din afară. Revin la domnul Augustin Ioan, tot în Dilema Veche: „În Bucureşti, se dă bătălia pentru spaţiul public exterior, dar este ignorat faptul că oraşul edificat nu aparţine, nici măcar în zona centrală, locuitorilor săi. Ceea ce ar fi trebuit cerut este (...) ca parterul (dacă nu şi mezaninul) tuturor clădirilor construite în zona centrală să fie spaţii urbane“.
De fapt, ideea de a restaura integral grădina cu toate acareturile, pentru orice funcţiune, nu numai că nu a fost propusă de niciun membru al Comisiei Tehnice de Urbanism a Capitalei, dar nici măcar de vreun membru al Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice. Ce s-a apreciat de către majoritatea membrilor acestor comisii a fost tocmai deschiderea complexului către oraş, posibilitatea de a oferi centrului o componentă multifuncţională, cu aportul unui monument restaurat şi accesibil publicului.
D-l Derer îl elogiază pe d-l Becali: „Exemplul lui Gigi Becali, care a restaurat un palat în loc să ridice peste el un «building», este de toată lauda“. Deci, dacă promotorul ar fi restaurat palatul pentru locuinţa sa personală, din care ar fi putut să-şi admire grădina restaurată tot pentru sine, totul ar fi fost un act civic şi de urbanism de toată lauda, tradiţia aristocratică şi monarhică fiind continuată cu succes.
După ce îl insultă în mod total nejustificat pe dezvoltator de toate intenţiile criminale posibile, articolul continuă: „«Lăsat cu boii lui», comanditarul a imaginat scenariul care se poartă în prezent pe Dâmboviţa: «buildinguri» cu birouri şi mall-uri“. Acest lucru nu este adevărat. Proiectul nu conţine nici birouri şi nici mall. Conţine locuinţe, un magazin universal (o entitate profund urbană, nu suburbană ca mall-ul), spaţii de expoziţie în atrium, boutique-uri, restaurante etc. şi niciun „building“ nu a fost propus să fie înălţat peste palat, cum declară d-l Derer, ci în spatele acestuia. Iar înălţimea lui este în conformitate cu cererile Comisiei Tehnice şi va corespunde şi cererii Comisiei Monumentelor Istorice.
În sfârşit, ultimul din cele trei păcate ale „pragmatismului cămătăresc“ descrise de d-l Derer este construcţia „în coasta monumentului istoric“. Oare clădirea de birouri de lângă BCU, construită peste fostul sediu al Direcţiei a 5-a a Securităţii, clădire recunoscută ca un exemplu strălucit de contextualism şi arhitectură, nu a fost construită „în coasta monumentului istoric“? Era mai bine dacă ruina ar fi fost reconstituită în starea iniţială şi neatinsă de vreo intervenţie? Era mai bine din punct de vedere urbanistic şi al centrului oraşului, indiferent de opinia noastră despre arhitectura propriu-zisă, ca fostul Teatru Naţional să fi fost reconstruit singur, fără hotelul Novotel din spate? Poate reconstruit de vreun promotor care să-şi facă reşedinţă în el? Era mai bine ca Palatul Ştirbei să fie lăsat să se degradeze aşteptând fondurile Primăriei pentru a fi transformat în sediu protocolar?
Sunt exemple numeroase în lume în care construcţii moderne ridicate lângă monumente istorice au contribuit la evidenţierea acestora, înscrierea lor în circuite comerciale şi culturale, care să le asigure vitalitate şi rol civic în viaţa oraşului. Înseamnă asta că putem construi lângă orice monument istoric? Bineînţeles că nu. Totul depinde de circumstanţa urbană, de specificitatea sitului şi contextului.
Eu cred că proiectul nostru pentru Palatul Ştirbei pune în valoare monumentul, atât din exterior, cât şi din interior, unde devine un spaţiu public cultural şi comercial. Îl ajută să se integreze în contemporaneitate, să aibă ca şi în trecut un rol important în imaginea şi activitatea oraşului.
Poziţia articolului d-lui Derer mi se pare ultraconservatoare şi anacronică. Asta nu înseamnă că nu respect o asemenea opţiune teoretică asupra devenirii oraşului. Ce nu pot să respect este iresponsabilitatea cu care sunt acuzat de a fi nu numai un mercenar fără conştiinţă al promotorilor venali, dar şi de a fi de fapt „implicat în scandaluri imobiliare“. Nu se poate demonstra validitatea acestor acuzaţii.
Noi nu putem face arhitectură de calitate fără să credem în ce facem, fiind convinşi de justeţea abordării urbane şi civice a proiectului. Nu am fi putut câştiga unsprezece premii consecutive de arhitectură, profesând ceea ce nu credem. S-a avizat în final proiectul prezentat profesional, nu prin „bluff, relaţii, complicităţi şi altele“. Acuzaţiile din articol depăşesc sfera profesionalului, intrând în zona impură a politicianismului autohton al zilelor noastre. Nu cred că cineva poate fi pus în discuţia Ordinului Arhitecţilor sau a oricărui alt organism pentru convingerile sale profesionale. Ordinul ar putea totuşi discuta uşurinţa şi iresponsabilitatea cu care un arhitect, o personalitate marcantă a breslei îşi acuză un coleg de fraudă şi ilegalitate pentru că are o viziune urbană mai puţin „aristocrată“. //
Istoria Palatului Ştirbei
Palatul Ştirbei, situat pe Calea Victoriei la numărul 107, a fost construit cu aproximaţie în 1835 la comanda viitorului domnitor Barbu Dimitrie Ştirbei, care l-a folosit ca reşedinţă domnească.
Ulterior, palatul a devenit cunoscut pentru balurile care aveau loc aici. Complexul palatului a rămas în posesia familiei Ştirbei până la naţionalizare, în 1948, când este atribuit Uniunii Femeilor Antifascsite.
Între 1954-1977, în palat este găzduit Muzeul de Artă Populară. La începutul anilor ’80, aici ia fiinţă Muzeul Ceramicii şi Sticlei, care va funcţiona în palat până în 1994. În 2004, palatul a fost retrocedat moştenitorilor familiei Ştirbei.
Vlad Arsene
Născut în 1951, la Bucureşti. Absolvent al Universităţii de Arhitectură „Ion Mincu“,1976. Stabilit în New York, Statele Unite, în 1978. Arhitect în cadrul companiei Harrison & Abramovitz, New York 1980-1984. Şef de proiect în cadrul companiei Gruzen Samton Architects, Newark, NJ, 1984-1986. Director de proiectare în cadrul companiei Grad Associates, Newark, NJ, 1986 1990.
Fondează firma Westfourth Architecture PC, New York în 1991. Deschide Westfourth Architecture SRL Bucureşti în 1993. Printre premiile de arhitectură primite cu firma Westfourth, din 1992, se numără: Premiul de ahitectură al statului New York, 2009, Medalia de Bronz, AIA pentru arhitectură al statului New Jersey, 1999, Premiul Revistei Progressive Architecture pentru arhitectură de interior, 1994, Premiul Anualei de Arhitectură a oraşului Bucureşti (2009, 2005), Premiul Bienalei de Arhitectură Românească (2006, 2000, 1996); menţiuni şi citaţii de arhitectură la Anuala şi Bienala de Arhitectură (2008, 2005, 2004, 2003, 1996, 1995). Asociaţi: Cristiana Ştefan, Călin Negoescu (Bucureşti), Zzing Lee (New York).
