De același autor
Întrebările la care dreapta trebuie să răspundă cât mai repede sunt găsirea unui vehicul politic (în condițiile în care PDL pare incapabil să-și revină), desemnarea unui candidat la prezidențiale și clarificarea doctrinară.
Rezultatul ultimelor alegeri parlamentare reconfigurează dramatic scena politică din România, care acum este autoritar dominată de două partide, USL, afiliat la socialiștii europeni, și PNL, la ALDE. Cel mai mare grup politic de dreapta din Parlamentul European, cel al popularilor, este reprezentat pe malurile Dâmboviței de un PDL sângerând, un PNȚCD aproape inexistent și de Forța Civică, vehicul pentru un proiect politic personal. UDMR, chiar dacă este afiliat la PPE, e un partid mai mult etnic decât politic.
Deși o categorie importantă de cetățeni se declară de dreapta, acest culoar politic este populat cu partide care nu conving, ceea ce s-a văzut la alegerile din 2012, din fantome și umbre. Miza recredibilizării dreptei este enormă, de acolo putându-se colecta câteva milioane de voturi.
În mod paradoxal, pe termen scurt soarta dreptei depinde de supraviețuirea USL, măcar până la alegerile prezidențiale. În cazul destrămării alianței de la guvernare, componentele ei pot configura singure binomul putere-opoziție. Am avea astfel o dreaptă (PNL) și o stângă (PSD) care pot face mai puțin relevante ofertele celorlalte partide. După ultimele runde de transferuri (Klaus Johannis, Mihai Stănișoară), mulți s-au grăbit să afirme că USL se va sparge în curând. Prin achizițiile făcute, Crin Antonescu își consolidează nu atât poziția în PNL, pe care-l conduce autoritar, cât mai ales în USL. Astfel, scoaterea din cărți a lui Antonescu pentru o candidatură la președinție devine problematică. Chiar și deschiderea unui conflict cu un Antonescu tot mai puternic devine riscantă pentru PSD.
Teoretic, PDL are puțin timp la dispoziție pentru a deveni alternativa credibilă la actuala guvernare. Decisivă ar putea fi Convenția Națională de săptămâna viitoare. Dacă Blaga va fi reales, PDL s-ar îndepărta definitiv de Băsescu, ar redeveni un „partid balama“ de 7% și indiscutabil va încerca să se apropie tot mai mult de PNL, întreținând iluzia revenirii la guvernare în marsupiul lui Antonescu. Însă un PNL care vrea să dea ALDE pe PPE nu are interesul doar să transfere om cu om, ci chiar să înghită un PDL suficient de mic, pentru a nu avea probleme de digestie. În felul acesta s-ar realiza și proiectul „unificării dreptei“, promovat de Valeriu Stoica, însă cu alt actor în rolul principal. O victorie a Monicăi Macovei sau a Elenei Udrea ar menține PDL aproape de Băsescu și departe de Antonescu. În acest caz, PDL va încerca să rămână principalul partid de dreapta din România și, după ce-l va recupera pe Băsescu, va încerca să-și ia revanșa la parlamentarele din 2016. Nu este cu totul exclus nici scenariul înființării unui nou partid politic de dreapta, în jurul celor rămași loiali președintelui Băsescu, în cazul în care Blaga se va menține în fruntea PDL. De vreme ce natura are oroare de vid, apropierea PDL-ului lui Blaga de PNL va crea un spațiu liber pe scena politică, unde poate să crească o mișcare populară, a cărei conducere să o preia Băsescu după expirarea mandatului de președinte. Un nou vehicul politic pentru dreapta românească ar putea fi o soluție politică de succes. De altfel, în țările din jurul României s-a înregistrat fenomenul apariției unor noi partide politice câtă vreme cele vechi nu mai răspundeau nevoilor electoratului.
A doua problemă a dreptei românești este cea a leadership-ului. De fapt, în acest moment, dreapta nu are un lider politic de anvergură, omologat internațional, de calibrul lui Traian Băsescu. De aici și slăbiciunea ei. În loc să sprijine profilarea câtorva tineri care, în timp, s-ar fi putut constitui într-o rezervă de cadre a partidului, liderii PDL s-au întrecut în gelozii, faultându-se reciproc. Pentru europarlamentare, PDL sau mișcarea populară care s-ar putea desprinde ar putea compune o listă de candidați capabili să ridice scorul prin atragerea voturilor electoratului urban și educat. Dar, din perspectiva prezidențialelor, starea dreptei este îngrijorătoare. Un candidat cu șanse se pregătește din timp, nu se fabrică peste noapte. În acest moment, nici PDL și nici grupul loial lui Băsescu, care ar putea forma Mișcarea populară, n-are niciun candidat plauzibil. Dacă primele examene – referendumul pentru viitoarea Constituție, europarlamentarele, prezidențialele – vor fi ratate de o manieră jalnică, viitorul dreptei ar putea fi compromis pe termen mediu, iar revenirea ei la guvernare amânată până în 2020.
A treia problemă este consistența doctrinară. Dreapta românească este prea puțin conectată la dezbaterile doctrinare europene. De unde și o anumită lipsă de coerență. Dacă anticomunismul a fost mai bine de două decenii liantul care a ținut laolaltă grupări și lideri politici care nu aveau prea multe în comun, e timpul unei conceptualizări a ideologiei politice de dreapta. Sursele ar trebui să fie mai puțin discursul naționalist de dreapta din România interbelică, frecventat excesiv în primii ani ai tranziției, cât mai ales valorile doctrinei populare europene, adaptate la contextul românesc. În ciuda emulației create de activitatea ISP-ului condus de Valeriu Stoica și FCD-ului lui Baconschi, majoritatea liderilor PDL este imună la dezbateri pe teme doctrinare. E o boală a întregului spectru politic din România, nu doar a părții lui drepte. //
