De același autor
Vineri, 28 noiembrie, în obișnuita adresare video, președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, a anunțat că a acceptat demisia celui mai important colaborator al său din ultimii cinci ani, Andrii Yermak.
„Îi sunt recunoscător lui Andrii pentru faptul că poziția Ucrainei în cadrul negocierilor a fost întotdeauna reprezentată de el așa cum trebuie. A fost întotdeauna o poziție patriotică”, a spus președintele. Zelenski nu l-a considerat pe Yermak vinovat în scandalul de corupție, cunoscut ca „MindiciGate”, care a izbucnit la Kiev. Dar, chiar și fără a fi acuzat de ceva, în momentul în care procuratura anticorupție a făcut percheziție la biroul său și la locuință, șeful administrației prezidențiale de la Kiev, instituție cunoscută sub numele de Biroul Președintelui, și-a dat demisia. De asemenea, în spațiul public nu există – deocamdată – nicio înregistrare, nicio probă care să confirme în vreun fel suspiciunile de corupție în cazul Yermak.
Dar ce este scandalul de corupție MindiciGate? La 10 noiembrie, cele două instituții care combat corupția, NABU și SAPO, au publicat primele înregistrări audio. Anchetatorii confirmă că ar fi adunat peste 1.000 de ore de înregistrări audio, în 15 luni de anchetă. Ele dezvăluie o schemă de corupție al cărei creier pare a fi Timur Mindici, vechi prieten și partener de afaceri al președintelui, alături de care a înființat compania Kvartal95. Numai că Mindici a fugit din țară, cu doar câteva ore înainte ca procurorii să descindă la locuința sa. Discuțiile înregistrate sunt despre contracte pentru lucrări de construcții și întreținere la centralele nucleare, pentru care se încasează „comisioane” ilegale, adică mită, de 10-15% din valoarea contractelor semnate. Prin această schemă ilegală s-ar fi obținut 100 de milioane de dolari. În conversațiile făcute publice de NABU, unii suspecți folosesc pseudonime, precum „Rocket”, „Tenor”, „Karlson”. Mulți consideră că „Ali Baba” ar fi codul pentru Andrii Borisovici Yermak. Prescurtarea AB devine în conversațiile difuzate „Ali Baba”. E doar o speculație, pe care o fac presa și opoziția de la Kiev, dar pe care se bazează întreaga construcție care a dus la criza politică încheiată cu demisia lui Yermak.
Verticala puterii în lumea post-sovietică. Bătălia celor doi Andrii
Influența administrației prezidențiale depinde de șeful ei. Dar nu doar de el, ci și de șeful șefului administrației. Adică, de președinte. În Ucraina, la fel ca în Rusia sau alte țări din fostul spațiu sovietic, atribuțiile și puterile administrației prezidențiale nu sunt clare. Cum Zelenski era președintele schimbării, din echipa lui nu făceau parte foști politicieni. Cu excepția unuia singur, Andrii Bogdan, fost avocat al oligarhului Igor Kolomoiski. Bogdan era juristul echipei de campanie a lui Zelenski și singurul care mai făcuse politică, cel puțin încercase. Bogdan era constant acuzat că ar fi fost omul lui Kolomoiski, pe care-l reprezentase într-un proces celebru legat de naționalizarea Privatbank. Ceea ce nu l-a împiedicat pe Zelenski să-l numească șef al administrației prezidențiale, rebotezată Biroul Președintelui Ucrainei (Офіс Президента України), devenind o figură centrală a noii puteri instalate la Kiev, după alegerile din primăvara 2019. Arogant, agresiv, Bogdan a reușit să enerveze multă lume. Dar el a fost cel care a inițiat reformele radicale din primele luni, care au dus la îndepărtarea multor oameni „de sistem” din administrație, reforme făcute în marginea sau uneori cu încălcarea legii. Și-a ostilizat deputații din partidul prezidențial, a forțat demisia secretarului Consiliului Național de Securitate și Apărare, creând tensiuni cu serviciile secrete și facțiuni din armată, și i-a enervat pe ziariști promovând sloganul „Comunicăm cu societatea fără jurnaliști”, după care a declarat într-un interviu la BBC că presa ucraineană este o putere „profund coruptă”. A intrat în conflict cu alt Andrii, care se ocupa de dosarele sensibile de politică externă, dar care a început să fie interesat și de cele de politică internă.
În februarie 2020, Zelenski l-a demis pe Bogdan. Tensiunile dintre cei doi Andrii nu mai puteau fi ascunse sub covor și perturbau activitatea instituției, care are peste 400 de funcționari de rang înalt și experți.
Andrii Yermak i-a luat locul în fruntea Biroului Președintelui. La data numirii avea 48 de ani, era vechi prieten cu Zelenski, jurist de formație, specializat în domeniul drepturilor de autor și producător de film, destul de talentat, de vreme ce unul dintre filmele lui, o coproducție slovaco-ucraineană, a fost nominalizat la Oscar.
Echipa lui Zelenski n-avea nicio încredere în diplomația ucraineană și nu și-a schimbat părerea în ultimii șase ani. Fostul președinte Petro Poroșenko controla serviciul diplomatic prin oamenii „de carieră” pe care i-a loializat, lucru știut și de un ziarist începător de la Kiev. Din cauza asta, cele mai importante dosare de politică externă au încăput pe mâna lui Yermak, care însă nu avea niciun fel de competență în diplomația tradițională și care a ținut departe Ministerul de Externe de gestionarea relației cu SUA și cu Rusia. Singurele succese notabile din primul an din mandatul lui Zelenski i s-au datorat lui Yermak, care a organizat, în toamna 2019, schimbul de prizonieri cu rușii, contribuind la eliberarea marinarilor arestați de ruși de pe navele ucrainene, în noiembrie 2018, în strâmtoarea Kerci, și mai ales a regizorului Oleg Sențov. Tot Yermak a organizat întâlnirea de la Paris, în formatul Normandia, ocazie cu care Zelenski s-a întâlnit cu Angela Merkel, Emmanuel Macron și Vladimir Putin.
Zelenski a câștigat alegerile cu un program de politică externă care să atenueze tensiunea din relația cu Rusia și să caute o soluție politică a conflictului armat, început cu anexarea Crimeii în primăvara 2014. Zelenski l-a numit pe Yermak să se ocupe de dosar. Iar Putin l-a înlocuit pe Surkov cu Kozak, mai puțin ideologizat, mai pragmatic și mai bun cunoscător al realităților din Ucraina. Nu este de mirare că Zelenski l-a preferat pe Yermak în locul prăfuitului Minister de Externe. Și până acum câteva zile, Yermak a fost principalul negociator, fie că a fost vorba despre Donbas ori despre planul lui Trump de pace în 28 de puncte, ultimul document important negociat la Geneva cu Marco Rubio.
În cei aproape șase ani cât s-a aflat la conducerea Biroului Președintelui, Yermak a devenit un fel de vicepreședinte al țării. Zelenski și Yermak erau mereu văzuți împreună. În cele mai înalte poziții din stat, de la prim-ministru până la procuror general, Yermak și-a numit oameni loiali, foști colaboratori. Totul a fost posibil datorită susținerii președintelui Zelenski și încrederii pe care acesta o avea în el. Au fost și eșecuri, pentru care a plătit Zelenski. Mai ales în relația cu americanii. Rudy Giuliani i-a cerut prin Yermak lui Zelenski să deschidă o anchetă împotriva lui Hunter Biden, în momentul în care tatăl său se pregătea să candideze la președinție. Această afacere a dus, în cele din urmă, la declanșarea procedurii de suspendare a lui Trump, pe motiv de suspiciuni privind exercitarea de presiuni asupra omologului ucrainean. La revenirea lui Trump la Casa Albă, Yermak a fost cel care a insistat (în ciuda sfaturilor ambasadoarei la Washington) pentru organizarea unei vizite, care s-a încheiat cu o ceartă de pomină, la 28 februarie.
Yermak a reușit să-i unească pe toți împotriva sa. Pentru viața politică agitată din Ucraina, asta nu e o performanță. Dar, de fapt, el este paratrăsnetul pe care s-a scurs toată tensiunea acumulată în acești ani de război și care i-a permis președintelui Zelenski să-și mențină o cotă de încredere ridicată. Și-a dat el demisia pentru a-l salva pe președinte într-un moment critic pentru destinul Ucrainei. În același timp, persoana lui Yermak va rămâne legată de mai multe scandaluri de corupție, în primul rând de tentativele de a reteza independența structurilor de combatere a corupției.
Dar plecarea lui Yermak nu e doar o poveste despre corupție. Acest moment ar trebui să reprezinte despărțirea Ucrainei de moștenirea sovietică. Sistemul politic din țările ex-sovietice, dar și din cele fost-comuniste, cum e cazul României, este construit pe loialități vechi, corupție, rețele de servicii secrete, control asupra justiției, incompetență, influență rusească. Distrugerea acestui sistem nu poate fi un simplu exercițiu politic, pentru că miza este mult mai mare. În cazul Kievului era vorba de menținerea unei Ucraine slabe, divizate, dependente. Distrugerea acestui sistem nu putea să fie un exercițiu rapid. Trebuiau evacuate din ministere și administrație elitele de tip sovietic, rețelele plasate de diverși oligarhi, care astfel își asigurau accesul la resursele financiare ale statului. Aceste rețele de privilegii și corupție instituționalizată nu se demontează în vreme de război, când miza este supraviețuirea națională. Ceea ce nu scuză corupția. Însă contextul dur traversat de Ucraina are avantajul că slăbește sistemul de tip post-sovietic, care e mai ușor de ucis. În cazul Moscovei procesul a fost invers, războiul i-a oferit lui Putin acoperirea legată și scuza politică pentru a conduce Rusia în sens opus.
Uneori, singura modalitate de a curăța un stat și de a-l reforma este distrugerea structurilor care l-au condus timp de o generație. Reforma într-un sistem conceput pentru a rezista reformei și a bloca orice tentativă de schimbare necesită presiune, sacrificii și voință uriașă pentru a înlătura figurile puternice care-i asigură stabilitatea și funcționarea.
În Ucraina, demisia lui Yermak poate reprezenta un punct de cotitură, când vechile rețele sunt forțate să iasă la lumină, sub reflectoarele anchetatorilor și procurorilor NABU și SAPO. Iar înalții funcționari demisionează, în loc să fie protejați. Și toate astea, în vreme de război, sub bombardamentele rușilor. Există însă susținerea unor țări importante din UE și NATO care înțeleg această realitate dură, dar și miza uriașă a reformării statului, care trebuie să se îndepărteze de moștenirea sovietică și post-sovietică și să devină compatibil cu valorile și standardele UE. Din exemplul României, vedem cât de dificil este acest drum.
