De același autor
Orasul acesta e ca o banda Möbius, cu o topografie unde centrul se contopeste cu periferia. Stau de aproape douazeci de ani langa Podul Izvor si tot de atunci o aud, din cand in cand, pe o vecina strigand dupa copilul ei: Gianiiii!... Omul a crescut si are la randul lui un copil, dupa care a inceput, la randul lui, sa strige pe strada. Si nici doamna nu se lasa. Iar zilele trecute, auzindu-i pe amandoi, sincron, am avut o mica revelatie.
Oricine trece printr-un oras occidental este frapat de aceasta diferenta. Acolo oamenilor nici nu le-ar trece prin gand sa strige unii la altii. Semafoarele clipesc, interfoanele fac Bip!, iar telefoanele taraie. In Elvetia, daca trantesti usa masinii seara tarziu cand te intorci acasa, te poti alege cu o amenda in urma plangerii vecinilor, deranjati de zgomot. La noi, diafragma si corzile vocale ale cetatenilor sunt parca importate de pe alta planeta. Soferii se apleaca pe geam pentru a-si striga insulte sau amabilitati. Prin magazine, sotii se apeleaza peste rafturi, verificandu-si progresul la cozile la portocale si branza. La bloc, gospodinele trimit raportul de la un balcon la altul, iar parintii isi cheama copiii tocmai din parcul vecin. Nu stiu de ce lingvistii trateaza limba romana ca pe o limba normala, vorbita. Se tipa si se striga si in alte limbi, desigur. Dar nicaieri in lumea civilizata nu intalnesti oameni care comunica atata prin sunete primare. Limba romanilor e, intr-o proportie notabila, fluierata cu degetele in gura, rastita ori tipata cu mainile facute palnie.
Oricat ar fi de curios, exista categorii riguroase ale lingvisticii care descriu aceasta stare de fapt. Prin felurite parti ale planetei au existat asa-numitele "limbaje fluierate", care le permiteau vorbitorilor sa se inteleaga, in propozitii simple, chiar de la cativa kilometri departare, peste vai sau prin padurea deasa. Pana de curand pastorii din Sardinia aveau un asemenea limbaj. Pe Insulele Canare mai exista inca o mana de cunoscatori de Silbo, un limbaj fluierat practicat de primii locuitori ai insulei, probabil de origine berbera. Limbaje fluierate au mai fost atestate si in Turcia, in Anzi sau la triburile din jungla amazoniana ori din Sud-Estul Asiei, la populatia Hmong.
Si strigatele au fost folosite adesea in tundra sau peste vai ca mijloace de comunicare ce s-au aglutinat in adevarate limbaje, care au evoluat, unele, catre forme muzicale cum ar fi celebrul Yodler, dezvoltat in vaile Alpilor. Tehnici similare exista si la azeri, la persani sau la pigmeii africani. La popoarele de stepa comunicarea prin sunete care se pot auzi la mare distanta a fost folosita intens. Cea mai spectaculoasa forma pare sa fie aceea a "tonurilor suprapuse", unde vocea omeneasca este capabila sa emita, simultan, doua tonuri diferite, o tehnica ce se regaseste la popoarele altaice sau mongole. Cunoscute genuri muzicale ce exploateaza aceasta calitate sunt Koomei, din Tuva, sau Yoik-ul laponilor. E posibil ca inceputurile acestor genuri sa fi avut de-a face si cu animismul popoarelor siberiene, ce presupune rituri care imita cantecul pasarilor sau sunetele animalelor. Mai exista, in fine, limbi unde comunicarea face apel la pleoscaituri, asa-numitele "limbi cu pacanituri" (click-languages), majoritatea de origine africana, cum ar fi Xhosa.
E probabil, cred, ca limbajul romanilor e format, in parte, din elemente care sunt mostenite de la acest gen de limbi. La urma-urmei, noi nu suntem doar urmasii dacilor si ai romanilor. Pe aici au trecut si trebuie sa fi lasat urme in limba hunii, bulgarii, pecenegii, vandalii, cumanii, mongolii si avarii. Multe dintre acestea erau popoare din stepele Asiei.
Este usor sa punem in seama lipsei de educatie faptul ca se tipa in Romania. Fara indoiala ca uneori este asa. Intrebarea este daca nu cumva tipetele, chiuiturile, fluieraturile si racnetele nu formeaza un sistem de comunicatie care este perpetuat de secole si adaptat la jungla noastra urbana.
Ipoteza mea este ca elemente ale acestui limbaj s-au pastrat datorita prezentei animalelor. Aproape ca nu exista curte din aceasta tara care sa nu fie animata de oratanii si de dobitoace. Statistic, avem cel mai mare numar de animale de gospodarie din intreaga Europa. Iar in cursul istoriei noastre, relatia cu animalele si in special cu simbolul romanului verde - oaia - a jucat un rol esential in experienta comunitatilor. Nu stiu de ce credem ca limba romana a evoluat doar ca un mijloc de discutie, cand e foarte probabil ca ea servea frecvent doar la transmiterea de semnale catre animale si catre cei care le ingrijeau.
Mai profunda, insa, este chestiunea proprietatii. In Occident, proprietatea privata a fost legata, istoric, de delimitarea loturilor de teren, mai ales a celui cultivat. Acest lucru e evident si in discursul juristilor si al filozofilor politici, de la dreptul roman la John Locke. In Europa, asadar, proprietatea presupune forme institutionale elaborate. La popoarele din stepa, tundra si din vai insa, lucrurile par sa fi stat cu totul altfel. Pe acele teritorii imense, primordiale, categoriile "europene" ce descriu controlul asupra lucrurilor si pamantului sunt prea putin relevante. Acolo bunurile principale, adica animalele, sunt foarte mobile si strabat granite care nu pot fi marcate decat orientativ. Mijloacele de control si de semnalare a dreptului de dispozitie, asadar, sunt diferite aici de hartiile notariale occidentale.
Insule de devalmasie tribala au existat si in Occident. Dar acolo ele au disparut repede, iar limbajul asociat lor a sucombat datorita impunerii unei culturi a discretiei. La noi insa, inca de pe vremea transhumantei, formele proprietatii private organizate legal au fost marginale si au evoluat foarte lent. Comunismul a insemnat o stopare brusca a acestui proces si o revenire la un gen de stare de barbarie a proprietatii. La fel ca in tundra, indivizii s-au trezit in mijlocul unui teritoriu vast, unde hotarele obisnuite nu mai aveau sens. Distinctia legala dintre "al meu" si "al tau" nu a mai avut aici nici o ratiune geometrica normala, zidurile si gardurile au devenit simple obstacole fizice, iar controlul asupra bunurilor si oamenilor a inceput sa fie exercitat pe deasupra si in dispretul acestora. Intriganta e si similaritatea dintre marcajele triburilor siberiene si ale "pieilor rosii", pe de-o parte, si cele ale cetateanului sub comunism, pe de alta. In preerie sau in taiga, calatorii puteau intalni movilite de pietre, cranii de bizon, piei de caine sau snururi legate de prajini care sugerau un gen de autoritate peste ceea ce era altminteri o tara a nimanui. La fel, pe plaje sau pe strazile dintre blocuri ori la coada la Alimentara, cetatenii faceau diferite semne pe asfalt ori lasau diverse lucruri precum prosoape, cartoane scrijelite sau plase, intr-o tentativa de a elabora un limbaj ad-hoc, nearticulat, al dispozitiei simple asupra unor bunuri miscatoare, cum ar fi un loc intr-un rand efemer. Camping-ul, nu blocul cu apartamente, a fost adevaratul ideal al comunismului national.
Intelegem acum de ce se tipa atata in Romania. Noi traim intr-o societate unde institutiile discrete ale proprietatii private nu au reusit inca sa suprime formele de control si comunicare ale unor societati primitive. O societate care nu a ajuns inca in stadiul unui corp politic clasic, ci a ramas mai curand la acela de suma de familii care se deplaseaza pe un teritoriu incert in acord cu ritmurile unor nevoi ancestrale. Dar la orizont se vad motive de speranta. Printre chiote, strigaturi si pocnete din bici, ne indreptam si noi acum, la milenii dupa stramosii nostri, spre Europa.