De același autor
Nu aveti decat sa radeti, dar eu va marturisesc ca am avut o mica revelatie in autobuz. Ma intorceam dintr-o vizita la vecinii nostri cultivatori de castraveti. In cursa de la aeroport, popor de toate felurile. La un moment dat, am realizat ca in spatele meu era un cuplu, cu aparente normale, care discuta "de-ale vietii" (adica despre nimic, de fapt). Ceea ce m-a frapat era cantitatea si genul vulgaritatilor debitate de cei doi.
Si ce-i nou in asta, veti spune? Nu avem decat sa facem o plimbare pe unul din bulevardele Bucurestilor pentru a auzi, in jumatate de ora, echivalentul a jumatate dintr-un dictionar de argou. Or, tocmai asta e problema. Poate era contactul cu marea civilizatie bulgareasca acela care m-a trezit. Am realizat in acel moment un adevar rareori rostit: in Romania se vorbeste incomparabil mai urat decat in orice alta parte a lumii civilizate.
Nu stiu cum stau lucrurile la Kabul sau in Guineea Ecuatoriala, dar eu sunt gata sa pariez ca in nici o tara ai carei cetateni au buletine de identitate si merg la scoala mai mult de patru ani nu intalnesti genul de derapaje verbale la care asistam in fiecare zi in Romania. Aici, aproape toata lumea injura in gura mare, gesticuland pentru a fi mai convingatori. Muncitorii fac gesturi obscene pe schele, catre o trecatoare mai chipesa (niciodata nu am inteles scopul actului, pentru ca banuiesc ca eficienta e riguros egala cu zero), politistii de la circa se cracaneaza si ti se adreseaza cu "Ba!", taximetristii insulta si claxoneaza tot ce misca. Avem chiar si ziare sau posturi de televiziune specializate in grosolanii. Dar ce vorbesc eu? Presedintele explica politica externa a Romaniei din perspectiva celebrului "licurici", iar actualul prim-ministru, un negustor de masini ieftine, observa, ca dascal la o scoala de vara, ca un critic al domniei sale are… in fine… n-are importanta exact ce.
Pentru ca 22 nu este o revista "pentru adulti", am sa ma abtin sa formulez o fenomenologie a insultei la romani. Totusi, ceva trebuie sa notez: spre deosebire chiar de acele neamuri care au o reputatie creatoare in materie de injuraturi - ungurii si italienii sunt exemplele cele mai invocate - romanii prezinta o caracteristica aparte. Nu e vorba doar ca ei injura mai mult si gratuit. Ei injura altfel. Spre deosebire de o jignire "clasica", gen "figlio di putana", numeroase injuraturi romanesti apartin unui gen destul de rar pe alte meleaguri. Asta m-a frapat la discursul celor din autobuz: variatii bizare pe tema lui "sa mor io/sora-mea/ copiii mei".
Cineva interesat de dreptul natural ar recunoaste aici celebrele "crime contra naturii". Sodomie, incest, pedofilie, canibalism ("sa iti mananc ochii/gura"), blasfemie ("f… crucea ma’tii"). Dar pentru cei interesati mai degraba de metodele contemporanilor, am sa observ acum ceva despre care cred ca e esential. Aceste injuraturi au, de regula, o structura comuna. Ele sunt negari sau chiar inversiuni simbolice ale unui rol social. Copilul care face sex cu mama lui, parintele care isi ucide fiica, fratele care isi blestema fratele, popa care il injura pe Dumnezeu.
Intelegem acum ca frecventa si genul limbajului abuziv de la noi, care a devenit, din marginal, parte a limbajului cotidian, sunt semne ale unei situatii aparte a corpului social. Intr-adevar, noi traim intr-o tara in care aproape nimeni nu e ceea ce pare a fi, institutional vorbind. Avem politisti care fura pe rupte, medici care te schilodesc, invatatori analfabeti, judecatoare actrite in filme porno, ziaristi care dezinformeaza, procurori care vand droguri sau mesteri care iti strica ce ai prin casa. Nici obiectele nu sunt ceea ce ar trebui sa fie, ci adesea sunt opusul lor insile. Drumuri in care iti rupi picioarele, posta care iti pierde scrisorile, parcuri fara banci, pizza fara mozarella. Limbajul abuziv e un simbol al acestei situatii. Dar si un mijloc prin care ea e instaurata. Avem politicieni care iau de gat ziaristi ("Ma, animalule!") sau profesori care isi bat joc de elevi.
Ce functie anume are aceasta inversiune? Raspunsul l-am aflat departe de casa, intr-un bazar din cartierul arab din Ierusalim. Aici, am constatat ca nimic nu are un pret precis si ca totul e supus negocierii. O negociere de altfel destul de greu de inteles, in resorturile sale, de catre un european. Esti intrebat de unde esti, ti se spun cateva cuvinte pe romaneste, omul vrea sa afle daca ai copii, ti se ofera un ceai etc. Pretul final, in rarele cazuri cand se ajunge la o intelegere, nu are nici o legatura cu ceea ce s-a cerut la inceput, asta presupunand ca discutia a ramas la acelasi obiect, ceea ce, iarasi, nu prea este cazul. Nimic nu e fix, totul depinde de bunul-plac al partilor.
Se spune ca ordinea moderna, democratica, e una a libertatii politice, iar piata libera, capitalismul, sunt expresii ale libertatii economice. E adevarat, dintr-o anumita perspectiva. Dar vizita in bazarul arab ne mai invata ca, din alt punct de vedere, acest lucru e fals. In anumite privinte, nu e deloc libertate in capitalism. La supermarket nu ne targuim cu nimeni pentru un tub cu pasta de dinti sau pentru un kilogram de faina. Ca patroni sau clienti, nu facem ce vrem, ci respectam reguli rigide, care sunt adesea deasupra oricarei discutii sau concesii. Intr-o societate normala, intre orele 8 si 16 oamenii sunt postasi, detectivi, conductori de tren sau maturatori. Ei se supun unor norme ce le interzic aproape orice libertati. De aceea, sunt foarte previzibili. Din Germania pana in Canada, nu ai surprize ca in Romania. Am fost de curand la Parlamentul Romaniei. Ofiterii SPP de la intrare, in uniforma, desfacusera un ziar pe masa de lucru si mancau parizer cu rosii in fata celor pe care ii controlau.
Genul acesta de "libertate", aceea a bunului plac, este libertatea bazarului. Aici totul e la "mica intelegere". E expresia unei societati retardate, fara memorie, unde totul este reluat de la inceput, din clipa in care te intorci cu spatele. Singura institutie stabila e aceea a "chefului" celui care are un ascendent de moment. Spre deosebire de o societate traditionala, una moderna functioneaza pe baza unor ierarhii si roluri care nu se mai negociaza si care nu lasa loc arbitrariului. Din Islanda si pana in Austria, regulile sunt cam aceleasi. Intr-o societate traditionala, lucrurile se schimba de la un sat la altul sau de la o tejghea la alta.
Acum intelegem de ce se vorbeste urat in Romania. Vorbele "de claca" au un rol precis. Ele sunt semnul impactului dintre o societate inapoiata si institutiile lumii moderne. Realitatea este ca acest popor a ramas dincoace de pragul modernitatii. Lumea noua este una a institutiilor, una in care oamenii indeplinesc functii precise, decise altfel decat pe baza intereselor de moment. Dar la noi aceste institutii sunt doar aparenta, pentru ca ele sunt locuite de oameni esentialmente pre-moderni. Limbajul rau este indicatorul si, uneori, mijlocul acestei subvertiri, prin care cineva se transforma in opusul sau, prin care societatea traditionala reintroduce anarhia bunului-plac al unor indivizi pentru care ierarhiile si regulile moderne sunt percepute ca exterioare si constrangatoare. In trenul istoriei, romanul este un navetist care scrijeleste cu briceagul pe bancheta.
Noi credem, in aceasta tara, ca rau merg, in principiu, doar institutiile. Si mai credem ca reforma trebuie sa fie in primul rand una a institutiilor. Eu nu spun ca nu e ceva adevar aici. Dar daca am dreptate, atunci problema principala sunt oamenii insisi. Aceasta inseamna, prin urmare, ca reforma nu poate incepe si nu se poate opri la institutii. Ea trebuie sa tinteasca in elementul-dezordine, in omul de la munte care umbla bodoganind pe strazile civilizatiei urbane. Cu alte cuvinte, prin punerea "la locul lui" a fiecaruia, intr-o lume organizata decent. Noi ne-am obisnuit sa privim limbajul abuziv doar ca o forma minora si inevitabila de disconfort, daca nu cumva drept ceva pitoresc. El este insa o piedica in calea civilizatiei. Mai urgenta decat reforma institutiilor, in aceasta tara, este reforma manierelor.