Diversitate – identitate – reprofilare

Indivizii, chiar grupurile, își asumă (construiesc, fabrică, mimează) identităţi care le măresc şansele bunei vieţuiri şi ale unei îndelungate supravieţuiri.

Chestiunea dublei identităţi sau chiar a mult­iplei identităţi bântuie revistele de spe­cialitate cu profil predominant politic, sociologic şi psihosocial cam de 25 de ani, adică din perioada în care numărul celor care nu trăiesc în ţara de origine a fost de peste 500.000.000. Acum numărul aces­tor destine este mult mai mare şi în creş­tere. Sunt şi eu în această categorie, şi prin alegere personală, dar și prin context istoric şi intergeneraţional. Deunăzi, o prietenă care este într-o situaţie similară din punctul de vedere al traiectoriei cul­turale a propriei sale identităţi şi acum fa­ce un fel de navetă transatlantică m-a în­trebat cum văd problema identităţii mul­tiple, amintind de un cunoscut care este născut în România, fiind evreu, ungur, ame­rican şi a mai numit şi alte identităţi etnice. Nu contează care, importantă fiind varietatea acestora şi relaţiile dintre ele, aşa cum le trăieşte acest prieten al prie­te­nei pe care nu-l cunosc. Dar cunosc multe alte situaţii similare care includ şi mul­tiple combinaţii interrasiale. Cu întrebarea m-am mai întâlnit, dar am fost surprins că o persoană cu formaţie ştiinţifică ri­gu­roasă, cu o serioasă cultură umanistă şi so­cială, cu imaginaţie creatoare, dar mai ales cu o experienţă directă să nu-şi fi răs­puns la această chestiune care-i bântuie şi pe migranţi, şi pe autohtoni (cei ai pă­mân­tului, ai locului de oriunde) deopotrivă. În­trebarea m-a muncit şi pe mine, cu mult înainte de gândul emigrării. Tata, năs­cut în Grecia, într-o veche comunitate de macedoneni (macedo-români), spunea c-a venit (imigrat) „în patria mumă - Ro­mânia“. Imigrare în patria mumă îmi su­na şi sună foarte straniu, dar este o rea­li­tate. La fel sună emigrarea din România din cauze şi motive politice după 1989, dar şi aceasta este parte a realităţii. Faptul că unora nu le convine ideea de emigrare politică din România după 1989 („cum asta?“ - zic cei ce neagă această realitate, adi­că după ce am devenit liberi, n-am mai fi avut mineriade, supraveghere de te­lefoane, hărţuieli ale celor plecaţi şi acolo, şi la revenire etc.) nu schimbă această rea­litate, deşi îi poate altera imaginea publică până la un punct şi temporar.

Evident, diversitatea de aptitudini, vederi, etnică, de orientări etc. este un proces evolutiv şi este o mare provocare şi resursă a dez­voltării Noastre (eu, tu, noi, voi, ei) - a tuturor şi a fiecăruia. Istoria in­di­vi­dului, dar şi a originilor sale (mama/tata şi mult mai departe) include multe puncte de schimbare, „cotituri“, transformări şi nu arareori convertiri variate (religioase, morale, lingvistice, politice). Dar tra­iec­to­ria tuturor acestor schimbări cantitative şi calitative este unică, oricât de complex-schimbătoare va fi aceasta. Originea-me­reu-prezentă este întregită în destin de for­ma unică a traiectoriei existenţiale pe ca­re nici nu o prestablieşte, nici nu o con­trolează, dar o influenţează în grade va­ria­bile individul, comunitatea de plecare, de venire, reţelele de comunicare, întâm­pla­rea şi altele. Extremele acestei traiectorii variază enorm între atitudinea care pre­tin­de că identitatea este egală cu originea (cu care dintre ele? a mamei, a tatălui, a că­ruia/căreia dintre bunici şi bunice?) şi punc­tul terminus al traiectoriei, deci cu ne­gocierea dintre începuturi şi final. Pri­ma extremă se poate degrada în „eu te-am făcut, eu te omor“. A doua extremă se poa­te degrada în „ai venit la mine, eşti al meu/a mea“. Ambele extreme sunt po­se­date de diavolul posesiunii, trăiesc sub te­roarea lui „a avea“, uitând de „a fi“ și a de­veni, de dreptul şi datoria de alegere. Fără alegere (individuală şi colectivă), uma­nitatea devine vegetaţie împietrită du­pă voia altor forţe.

Identitatea asumată de individ sau de colectivitate variază, pentru că iden­titatea este una dintre căile majore ale apartenenţei. Nevoia de apar­te­nenţă este o trebuinţă psihologică uni­versală (deci şi Ryan; Baumeister şi Leary) cu valoare pentru supravieţuire şi auto­realizare. Individul are nevoie să aparţină unei entităţi mai mari, mai puternice, ca­re se continuă după stingerea sa. Fiecare om se teme de moarte sau măcar ştie că viaţa sa este limitată de moarte. Chiar şi su­pravieţuirea culturală (şi spirituală) nu este de conceput fără continuitatea gru­pului de apartenenţă sau a altor grupuri primitoare. De aici urmează o consecinţă observabilă: indivizii, chiar grupurile, își asumă (construiesc, fabrică, mimează) iden­tităţi care le măresc şansele bunei vie­ţuiri şi ale unei îndelungate supravieţuiri. Ştim că – mai ales cei care au şi experienţa co­munismului şi postcomunismului – oamenii, sub vremuri, şi-au modificat de multe ori biografia, ba chiar şi arborele ge­nealogic. Mai mult, biografiile le-au fost modificate de alţii. Lucrul este valabil pes­te tot în lume. Dar, atenţie, în grade ca­litativ diferite şi din motive diferite.

Identitatea individului este supusă unor pre­siuni enorme, mediate de interesul in­dividului, dar şi de caracterul acestuia, de a se camufla, reprofila, schimba diametral opus, dar, în aparenţă, superficial, pe de o parte, la întâlnire cu transformarea pro­fundă a sinelui schimbat care nu neagă sta­rea sa anterioară şi-şi acceptă noua con­figuraţie, pe de alta. Identitatea poate cu­noaşte propria ei geometrie variabilă dacă nu aruncă în neant vechile forme şi con­ţinuturi, chiar dacă se desparte valoric de ele. Eroarea poate fi corectată numai după observare şi asumare responsabilă.

Se presupune greşit că o identitate mai com­plexă din cauza multiplelor origini re­li­gioase, etnice, lingvistice poate trans­cende logica identităţii: A≡A, Eu sunt Eu. E. Erikson şi mai ales soţia sa, J. Erikson, au elaborat conceptul de „identitate exis­tenţială“. Cele bune, plus cele rele, cele ce convin azi cu cele ce nu convin azi nu pot fi separate artificial, la comandă po­li­tică, după capriciul dosarelor poliţieneşti sau calculelor de moment ale persoanei. Cei care nu acceptă caracterul unitar al iden­tităţii nu cunosc poate diferenţa din­tre enculturaţie (eul devine bulgar, en­glez, chinez, prin simplul fapt că individul s-a născut în şi a copilărit în acea cultură) şi aculturaţie, atunci când suntem trans­formaţi de cultura ţării în care am emigrat sau doar trăit 12 luni, 5 ani, 10 ani sau mai mult - de bună voie sau din nevoie. Pen­tru cei care uită aceste noţiuni sunt de amin­tit două situaţii: când pe locul lor de naştere se stabileşte un străin care se adap­tează bine, dar care mai are unele obi­ce­iuri ciudate pentru noul loc, i se spune „Tu tot X (sudanez, albanez, neamț, evreu, rus, bulgar) ai rămas“ – ceea ce, evident, este o mare inexactitate. Şi invers, celor ca­re revin la origine li se spune „Da, ce te crezi în Z (Mongolia, Franţa, Canada), ai uitat că te-ai născut aici?“. Se uită că cel re­venit acasă de la şcoală, puşcărie, că­lă­torie, prizonierat, specializare, exil a tre­cut prin alte experienţe, chiar iniţieri. Uneori revenitul este pus la teste grele, ba chiar în puşcărie (Marco Polo este doar un exemplu, un exemplu paradigmatic) şi mai grav – executat de cei de la locul de ori­gine. După cum ereditatea (genele) şi me­diul (cultura) sunt îmbrăţişate sim­bio­tic în procesul coevoluţiei (Wilson), tot aşa identitatea individului (origine, auto­construcţie, parcurs, punct terminus, in­terinfluenţe) este un tot unic. Poate fi nu­mit diferit acest tot unic, acest întreg? Per­ceput diferit? Camuflat? Strategic de­ghi­zat? Pervertit? Manipulat prin false ima­gini create de alţii? Cu certitudine, da. Dar mereu, indiferent de complexitate, schim­bări, transformări radicale - iden­ti­ta­tea unui om le cuprinde pe toate în uni­tatea ei. Chiar și eroul cu o mie de feţe (J. Campbell) reprezintă o unitate arhetipală care nu poate fi redusă la o faţetă, la un ciob care convine unora sau altora, acum sau atunci.

Dar „identitatea individuală multiplă“ ca­re este o fraudă şi o agresiune asupra si­ne­lui ca unitate responsabilă poate servi unor scopuri politice mai mult decât du­bioase atunci când subiectul este colectiv. In­dis­cu­tabil, există comunităţi, popoare, na­ţi­uni cu grade mari de diversitate et­nică, re­li­gioasă, rasială, lingvistică. Aceas­ta este o realitate evidentă. Întrebarea pe ca­re o in­vi­tă această realitate este: care sunt efec­tele diversităţii reale asupra po­porului, na­ţiunii? Ştim că, atunci când această în­trebare nu este gândită serios, evaluată mo­ral cu scopul codezvoltării, apar com­por­tamente separatiste, mi­li­tan­tiste sau chiar fanatice – indiferent de ori­ginea lor. Această întrebare merită o dis­cuţie aparte.

Pentru un posibil început amin­tesc modelul elaborat de L. Wirth asupra minorităţilor: ide­ea crucială a lui Wirth con­tra­vine prejudecăţii bine stabilite în discursurile publice conform căreia mi­noritatea, oricare ar fi ea, este de regulă ne­dreptăţită şi alegerile ei ar fi, tot de regulă, de partea progresului istoric (de­mo­craţie, drepturile omului, deschidere eco­nomică etc.). El argumentează că mi­norităţile au statusuri, scopuri şi alegeri mo­rale, economice, politice, culturale di­verse, putând să fie: integrate şi totodată păstrându-şi identitatea etnică şi/sau re­ligioasă, deci fiind în relaţie armoniosă cu propria identitate şi cu identitatea ce­lui­lalt (gazdei), militantiste - căutând să-şi impună valorile asupra majorităţii şi asu­pra celorlalte minorităţi, să le con­ver­teas­că la identitatea pe care le-o impune sau, printre altele, să urmeze scopuri sece­sio­niste după ce s-au stabilit în spaţiul fizic, politic şi cultural al autohtonilor (şi ei mai vechi sau mai noi). Atunci când cultura gaz­dă se află sub ameninţarea fizică, mi­li­tară, politică sau culturală (sau toate la un loc) ale unei puteri străine, minorităţile pot juca roluri variate, de la benefice la ma­ligne, ele reprofilându-şi alegerile şi con­figuraţia de bază a propriei identităţi. Uneori astfel de reprofilări pot fi toxice pentru identitatea existenţială a gazdei, dar şi a imigrantului. Oricâte faţete are un diamant, oricâte componente are un aliaj, acestea au o identitate unică şi o tra­iec­to­rie existenţială unică, indiferent de mo­di­ficările survenite pe parcurs pe care le in­clude. În multe situaţii, „identitatea mul­tiplă“ este folosită ca un paşaport versatil pentru camelionism. Identitatea (dublă sau multiplă) din care eul sau celălalt ale­ge din frică, interes, invidie, prefăcătorie, o parte anume – cea convenabilă - şi o pre­zintă ca întreg, ca tot este amăgire, con­fuzionare şi dezbinare. Sigur, per­so­nalitatea individului sau a grupului este va­riabilă, poate fi inconsecventă, rever­sibilă (în sensul dat de Apter), dar aceste variaţii, reorientări, uneori o profundă inconsecvenţă compun identitatea unică. Este o chestiune care ar putea face obi­ec­tul unor dezbateri publice.