Scrisoare către prietenii mei: 2012, vara frumoasă a tovarăşilor!

De mai multe săptămâni, un guvern de coaliţie socialist-liberală de la Bucureşti - condus de un Victor Ponta, „cârlan“ al lui Adrian Năstase şi al lui Ion Iliescu care îl susţin, asociat cu liberalul Crin Antonescu, care primeşte sprijinul lui Emil Constantinescu...!!! - dă spectacolul unei cuceriri a puterii, a tuturor puterilor, după un model leninist exemplar. Infiltrare în şi penetrare a lumii socialiste europene, dublu limbaj la adresa Uniunii Europene, propagandă naţionalistă şi manipularea alegerilor, trişare asupra titlurilor universitare uzurpate, totul făcut cu îndrăzneala celor care ştiu să utilizeze situaţia de nemulţumire a unei populaţii lovite de criza financiară şi economică.

Anii trecuţi din 1989 până în prezent lasă amintiri sumbre, în ciuda momentelor de speranţă. În 1996, cei care manifestaseră în numele Libertăţii în zilele din de­cem­brie 1989, cei care cântaseră în primăvara lui 1990 „Jos comunismul...“ în Piaţa Uni­versităţii au vrut să creadă că vremea co­munismului şi a postcomunismului a tre­cut, că democraţia avea să triumfe odată cu alegerea lui Emil Constantinescu. Di­fi­cultăţile economice datorate în mare par­te jefuirii ţării de reţelele de nomenclatură nonepurate, tentativele de subversiune a pu­terii printr-o mineriadă în ianuarie 1999, contextul crizei din Kosovo, când opinia românească se simţea mai aproape de sârbii ortodocşi, şantajul reţelelor lui Ili­escu şi ai săi la adresa lui Constantinescu au dus la eşuarea acestei dinamici: Emil Constantinescu a renunţat să mai can­di­deze pentru un al doilea mandat. Rămân totuşi din acea perioadă avansul României către integrarea în NATO şi vizita mag­nifică a Papei Ioan Paul II la Bucureşti, în mai 1999, pentru a predica pacea, to­le­ranţa şi lupta împotriva sărăciei.

Trecând în revistă paginile anilor scurşi de atunci, rămân şi alte etape pline de o di­na­mică a schimbării: ales preşedinte în 2004 împotriva lui Adrian Năstase, Traian Bă­sescu, popular, deschide calea unei Ro­mâ­nii atlantiste, membră a NATO, purtătoare a unei politici active în zona Mării Negre, aliată a Washingtonului, dispunând de ba­ze americane pe teritoriul său şi, în fine, mem­bră a Uniunii Europene în 2007. Aces­tea, împreună cu creşterea economică din anii 2000–2008, i-au putut face pe ro­mâni să spere la o banalizare senină a vie­ţii politice. Dar nu a fost totuşi „la vie en rose“: dosare dureroase, între care cel al romilor săraci şi mafioţi, nu au fost tra­ta­te. Corupţia a irumpt la toate nivelurile societăţii, dar încetul cu încetul, din 2007, Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA) a început să acţioneze serios. În fine, în 2006, puterea politică îşi ia res­pon­sa­bi­litatea condamnării crimelor comu­nis­mu­lui.

Părea că e departe timpul când un pre­şe­dinte ca Ion Iliescu apela la minerii de pe Valea Jiului pentru a debarasa Bucureştiul de studenţii şi intelectualii opozanţi, mi­zând pe forţa brutală împotriva acestor in­telectuali pe care comunismul îi denunţa ca paraziţi, când nu erau agenţi ai pro­pagandei în serviciul regimului...

Brusc, vântul îşi schimbă direcţia, odată cu criza din 2009/2010 care loveşte din plin România.

Preşedintele Băsescu reacţionează în acord cu FMI şi pune în operă o politică drastică de austeritate, care nu e acceptată. Bă­sescu e izolat. El nu realizează amploarea frustrărilor şi a resentimentului, pro­fun­zimea mâniei şi a dezorientării. El nu rea­lizează că opinia populară se simte trădată în speranţele sale. Toate neregulile sis­te­mului, sănătatea publică dezastruoasă, co­rupţia şi scandalurile, bogaţii care-şi afi­şează cu aroganţă reuşita obţinută prin fra­udă îi sunt atunci atribuite. A-l da jos pe Băsescu, reales preşedinte în 2009 şi al că­rui mandat trebuia să se termine în 2014, devine o obsesie pentru multe părţi ale so­cietăţii.

Atunci se întâmplă episodul straniu în ca­re liberalii şi liderul lor Crin Antonescu în­cheie un acord cu Mircea Geoană şi PSD, în noiembrie 2009.

Demersul liberalilor rămâne o enigmă: de­sigur, cu această alianţă ei au şanse de a accede la putere. Dar ca să facă ce? Cum poate un om cu carte precum Crin An­to­nescu să accepte intruziunea lui Ion Ili­escu, odată raliat la USL? Cum poate el să accepte să coopereze solidar cu un prim ministru plagiator? Ca istoric, oare el a ui­tat procedeele de accedere la putere ale co­muniştilor din 1946/1947? A uitat cum to­varăşii, care nu aveau încă monopolul pu­terii în noiembrie 1946, au câştigat ale­gerile trucate şi apoi i-au eliminat pe cei care nu erau de partea lor?

Cum se poate ca liberalii şi Crin Antonescu să coopereze într-un guvern ale cărui mi­nistere, între care şi cel al Justiţiei, se află în mâinile prietenilor lui Năstase?

Ura împotriva lui Băsescu i-a orbit atât de tare pe toţi? Dar a-l da jos pe Băsescu nu constituie un proiect politic!

În câteva săptămâni, direcţia Arhivelor Na­ţionale a fost schimbată: liberalii do­resc oare să pună botniţă cercetării isto­rice?

S-a încercat schimbarea echipelor de con­ducere de la Institutul de Statistică: li­beralii vor ei oare să rivalizeze cu echipele de comunişti care manipulau cifrele? Să ci­tească atunci paginile scrise de Mihai Bo­tez despre minciuna comunistă!

Preşedinţii Senatului şi Camerei De­pu­taţilor au fost demişi, Avocatul Poporului a fost înlocuit. Pentru a obţine cele 50+1 pro­cente la referendum, adică cvorumul care să confirme destituirea lui Băsescu, so­cialiştii şi liberalii nu au ezitat să ac­cepte un trucaj enorm, prin aşa-zişii tu­rişti, cei care au votat în penitenciare, ospicii şi spitale de provincie... In­for­maţiile au circulat imediat în România şi în presa internaţională! Oare liberalii, a căror tradiţie se hrănea din respectul legii, au devenit mutanţi?

Rămân câteva locuri ale eticii: Direcţia Na­ţională Anticorupţie, salutată de către Uni­unea Europeană, de Ambasada Sta­telor Unite. Liberalii, asociaţi cu tovarăşii lor socialişti, vor avea oare îndrăzneala de a revoca condamnarea lui Adrian Năstase şi de a o evita pe cea a lui Dinu Patriciu?

Să ne închipuim ziua de mâine. Azi, Crin Antonescu, preşedinte interimar, se ins­talează în postură de preşedinte, vorbeşte limbajul lui Kennedy într-un discurs pro­nunţat la Timişoara, refuză atenţionările de la UE în numele suveranităţii naţionale, e deci omul forte pentru viitor... Dar, în­conjurat de tovarăşi, care va fi marja lui de manevră? Doar dacă nu se converteşte la un socialism în versiune românească şi din liberal devine leninist. În vara aceasta, cu liste electorale revizuite, considerate sa­tisfăcătoare de USL în iunie, când a câş­tigat alegerile locale, dar refuzate în iulie, pentru că Băsescu a câştigat o bătălie. Am fi tentaţi să credem că această conversiune politică e iminentă!

Atunci? Există în România, ca pre­tu­tin­deni, cei care mint prin omisiune, alţii prin negare, cetăţeni care acceptă alie­na­rea în numele confortului lor, apoi există cei care, în ciuda imensei lor tristeţi în fa­ţa unui asemenea rău, continuă să lupte în numele statului de drept - „the Rule of Law“.

Traducere de MAGDA CÂRNECI

* Catherine Durandin este istoric şi profesor universitar la Paris, autoarea volumului Moartea Ceauşeştilor: o lovitură de stat, Humanitas, 2011.