Despre sursele violentei

De la an la an numarul actiunilor filantropice precum si sumele investite cresc. Se estimeaza ca aceasta tendinta se va mentine pe masura ce generatia postbelica a marilor oameni de afaceri americani va disparea dupa ce a realizat cele mai importante acumulari de avere din istorie. Pana in 2052 vor fi mostenite cel putin 41.000 de miliarde de dolari, din care 6.000 de miliarde vor fi destinate actiunilor de caritate. (Business Week, 29 nov. 2004)

Printre cei mai faimosi filantropi de azi sunt Bill si Melinda Gates, George Soros, Michael si Susan Bell, Ted Turner, Paul Allen. Se constata ca actiunile caritabile nu sunt doar mai ambitioase, ci si mai bine planificate si mai apropiate de preocuparile si obiectivele personale ale donorilor.

Sir John Templeton si fundatia cu acelasi nume creata de el in 1987 fac o nota aparte. Averea castigata prin tranzactii financiare este destinata incurajarii cercetarilor in domenii de avangarda ale cunoasterii, de la fizica si cosmologie pana la biologie si stiinte socio-umane. Printre altele, fundatia acorda anual cel mai substantial premiu oferit persoanelor fizice, in valoare de peste 1,5 milioane de dolari. Editia 2007 a Premiului Templeton a fost castigata de catre filosoful canadian Charles Taylor.

Taylor este preocupat de problemele violentei si fanatismului, sustinand ca acestea nu pot fi rezolvate decat daca sunt privite dintr-o dubla perspectiva, spirituala si laica. Una dintre ideile sale centrale priveste gasirea unui raport firesc intre laic si spiritual. "Ruptura dintre stiinta si religie este un pericol pentru ambele", afirma filosoful. Taylor considera ca aceasta separare vaduveste umanitatea de o componenta semnificativa a ei, o componenta care joaca un rol important in contextul acutizarii conflictelor dintre culturi, valori morale, nationalitati si religii.

 Charles Taylor a oferit cititorilor revistei  22 cateva fragmente din articolul sau Notes on the Sources of Violence: Perennial and Modern.

Voi vorbi aici despre violenta, insa nu despre violen­ta in toate aspectele ei, precum violenta domestica ori criminalitatea. Ma intereseaza ceea ce numesc violenta de grup, aceea exercitata asupra unui intreg grup al ce­lor­lalti, asupra unor oameni pe care nu ii cunoastem si cu care nu am intrat niciodata in contact. Ma gandesc, de pil­da, la violenta indreptata asupra unei minoritati careia i se atribuie rolul de tap ispasitor sau la fenomene precum purificarea etnica si genocidul. 11 septembrie face par­te din aceasta categorie.

Este tulburator faptul ca aceste forme de violenta apar atat de frecvent in epoca noastra "civilizata". Cum sa ne explicam aceasta recrudescenta? Sa fie vorba de o intoarcere inapoi, de manifestari care au supravietuit unor vremuri trecute? Nelinistitor nu e doar faptul ca aceste forme de violenta apar, determinandu-i pe unii sa ucida multimi intregi de oameni, adesea fara vreun te­mei. Ci, mai ales, faptul ca aceasta violenta este mai mult decat excesiva, luand forma atrocitatilor; aceste manifestari apeleaza la un discurs ce invoca tocmai obiectivul purificarii, precum in cazul actiunilor de purificare etnica; si acest tip de violenta include un element ri­tualic. Ultimele doua trasaturi amintesc de diferitele for­me de sacrificiu din religiile primitive.

Violenta manifestata impotriva grupurilor etnice este unul dintre cele mai mari pericole in secolul nostru. Ea poate distruge, literalmente, lumea. In acelasi timp, in lu­mea de azi intalnim si societati cat se poate de pacifiste, in care nivelul violentei cotidiene este foarte scazut. De remarcat ca intr-unele dintre acestea nivelul violentei este cu mult sub cel din perioadele trecute. Sa com­pa­ram, de pilda, Franta vechiului regim cu Franta de azi. Ci­vilizatia moderna ne ofera spectacolul paradoxal al unor societati care, desi pentru lungi perioade de timp sunt mai pacifiste decat multe altele, in momente limita ale istoriei lor provoaca razboaie extrem de distructive care, in anumite contexte, le modifica total. Astfel de forme de violenta genereaza uneori razboaie civile. Aces­te lungi perioade de pace nasc speranta ca ci­vi­li­za­tia moderna va stapani razboaiele si violenta de grup. Aceasta speranta nu este insa confirmata de razboaiele mo­derne si de violentele de tipul purificarii etnice.

Civilizatia noastra este construita pe ideea de ordine creata de indivizi cu aceleasi drepturi si ale caror actiuni sunt motivate de dorinta de autorealizare. Acest principiu se regaseste la nivelul institutiilor si practicilor politice si economice, la nivelul imaginarului social si in formele disciplinate de educatie ale individului modern. Aceasta ordine previne violenta si amenintarile reciproce, permitandu-ne, de regula, sa functionam normal. To­tusi, simtim cu totii cat de fragila este aceasta ordine si cat de mult depinde ea de masura in care marea masa a oamenilor beneficiaza de mecanismul economiei si al sta­tului bunastarii.

Dar chiar si atunci cand functioneaza bine, aceasta ordine sociala moderna poate crea diferite forme de discriminare si excludere ce reproduc intocmai unele dintre con­ditiile care genereaza violenta. Se poate vorbi aici de acele forme de violenta pura, uneori ritualizate, cu o com­ponenta de purificare etnica, ce supravietuiesc din epoci trecute; ori de forme mai mult sau mai putin violen­te de ura de rasa.

O alta fateta a acestei ordini sociale moderne este apa­rentul ei chip moral. Suportul doctrinar al ei pretinde o perspectiva obiectiva, asa-zis stiintifica asupra lumii. Aceasta presupune separarea de sensul primar, religios-metafizic al violentei si sexualitatii, si, deci, analiza lucida a nevoilor umane. Individul devine un agent ra­tio­nal al insanatosirii, reformei si bunastarii sociale. Acest de­mers de obiectivizare are si o dimensiune terapeutica. In momentul in care ne lovim de problemele de zi cu zi, nu avem de a face cu raul, ci cu diferite genuri de pa­tologie pe care trebuie sa le tratam. In aceasta perspectiva terapeutica, indivizii devin probleme, pacienti. In schimb, raul are o anumita demnitate, demnitatea unui atasament profund fata de o viziune distorsionata asu­pra binelui. Patologia presupune o simpla incapacitate. Ea este semnul unei transformari paradoxale, al unei treceri de la bunavointa la ostilitate.

Aceasta transformare poate fi vazuta si din alta perspectiva. Separarea de religios este o strategie de dis­tan­tare de ceilalti. Perspectiva patologica asupra celor­lalti, ce presupune a-i privi drept niste bolnavi ce au ne­voie de tratament, ne determina sa nu ii mai con­si­de­ram adevarati interlocutori, persoane care ne pot determina ori influenta in actiunile noastre. Ceilalti devin, prin contrast, o alta specie, barbari. Ei exista intr-un alt spa­tiu, din care nu ne pot fi interlocutori. Faptul de a nu fi con­siderati interlocutori reali ori indivizi pe deplin respon­sa­bili ne face sa credem ca ii putem trata, ba chiar ca tre­buie sa ii tratam, cu brutalitate. Cautam sa ii civilizam, considerand ca nu trebuie sa ne purtam prea elegant cu ei. A se vedea, de pilda, cum sunt tratati in SUA, conform doctrinei corectitudinii politice, cei catalogati drept "ho­mofobi" sau "misogini". Folosim oprobriul ca pe un in­strument de coercitie, de reeducare impusa, daca nu mai rau.

Bunavointa iertarii ia chipul ostilitatii, brutalitatii, al tra­ta­rii celorlalti cu dispret. Se intampla insa ceva si mai rau. O incercare de separare de ceva poate lua forma unei apropieri de altceva primar, anterior.

Dintr-un alt punct de vedere, aceasta separare de re­ligios incurajata de ordinea morala moderna poate genera violenta tocmai ca reactie impotriva ei. Lumea moderna tinde sa elimine din violenta componenta ritualica, re­ligioasa a ei, cautand sa isi construiasca o viata li­nis­ti­ta si disciplinata. Asta presupune o detronare a eroului in lumea de azi. Acest lucru a fost vazut ca o detronare a vietii insesi, o negare a eroismului si a maretiei. Nega­rea violentei este perceputa, totodata, ca o negare a dem­nitatii razboinicului, lucru ce a fost resimtit de multi drept un pret mult prea mare de platit. Friedrich Nietzsche este, probabil, vocea care a exprimat in forma cea mai radicala aceasta reactie. Influenta sa se face re­sim­ti­ta peste tot in cultura secolului XX. Pe scena politica, acest gen de reactie s-a manifestat prin fascism. Astazi, aceste reactii supravietuiesc sub forma unor izbucniri de vio­lenta, cum sunt cele ale skinheads.

Traducere Dana Oancea & Bogdan Diaconu