De același autor
După două-trei săptămâni de la lansare, mai mulți utilizatori observau „invazia” unor conturi necunoscute – nu era vorba de influenceri cunoscuți de pe alte platforme care își extindeau prezența online, ci mai degrabă de o încercare
de a cuceri un spațiu nou, de a „controla narațiunea” în noua platformă.
Mai interesant a fost însă un alt fenomen observabil: toți acești oameni tratau teme importante – drepturile comunității LGBT, rolul religiei în societate sau cum arată democrația, dar aduceau argumente perimate, comportându-se ca și cum ei erau primii care s-au gândit vreodată la aceste subiecte, fie și din perspectivă religios-conservatoare.
Nu sunt singurii pe care i-am observat în ultimul an comportându-se de parcă unele discuții publice n-au existat, deci nu cred că strică să luăm câteva dintre aceste teme, să facem o scurtă istorie a ceea ce s-a discutat deja. Nu vreau să susțin aici că toată lumea este obligată să accepte anumite argumente, pe care eu le consider valide, ci doar că oricine pretinde că vrea să contribuie la dezbaterea publică trebuie măcar să știe că ele există.
Despre comunitatea LGBT
România este printre codașele Europei la capitolul drepturilor comunității LGBT, situația fiind chiar mai rea decât în Ungaria lui Viktor Orbán, care-și face campanie de ceva timp răspândind teorii conspiraționale despre „agenda gay”, dar permite parteneriatul civil. Grecia a legalizat recent căsătoria cuplurilor de același sex, spre ruperea cămeșii tuturor influencerilor și politicienilor național-populiști autohtoni.
Discuția publică despre gay și drepturile lor nu e nouă în România, mai ales că am trecut în 2018 printr-un referendum menit clar să limiteze pe termen lung obținerea acestor drepturi. Referendumul Coaliției pentru Familie nu a fost primul care a produs conversații despre existența și drepturile comunității LGBT. Încă de prin 2014, ultraconservatorii (în general fundamentaliști ortodocși) au produs cărți, au făcut marșuri și conferințe împotriva acestor drepturi, iar mulți progresiști (și chiar centriști) au răspuns argumentelor lor.
Iată câteva dintre argumentele de atunci – repetate încă astăzi, precum și scurte răspunsuri.
Homosexualitatea nu este normală/naturală: de fapt, comportamentele homosexuale se găsesc frecvent în natură, iar oamenii atrași de persoane de același sex există în toată istoria umanității. Normalitatea nu e același lucru cu majoritatea, iar toate studiile și asociațiile psihologilor și psihiatrilor din toată lumea s-au pus de acord de zeci de ani că homosexualitatea este o variație normală a sexualității umane.
E împotriva Bibliei/religiei: libertatea de conștiință prezentă în Constituția României include nu doar dreptul de a-ți alege religia, ci și pe cel de a nu avea o religie, deci persoanelor care nu vor să trăiască după principiile Bibliei nu li se poate impune asta, mai ales că România este un stat laic.
Atentează la familie: ideea este lipsită de sens, termenul „familie” nu descrie doar construcția soț – soție – copii; în sens larg și bunicii/nepoții sau verișorii fac parte din familie. În plus, există familii monoparentale sau cupluri căsătorite, dar care nu au copii. Ideea este și absurdă: dacă cuplurile de același sex ar avea dreptul să se căsătorească, asta nu are cum să afecteze alte persoane, doar pe ei.
Va duce la acceptarea pedofiliei, zoofiliei: un argument mai ridicol decât acesta nu există, totuși continuă să fie adus în discuție doar pentru a asocia comunitatea LGBT cu ideea de perversiune sexuală patologică. În primul rând, faptul că există căsătorie (între persoane heterosexuale) nu a dus la inexistența unor limitări, cum ar fi căsătoria între membri ai familiei. În al doilea rând, comportamentul homosexual nu este o perversiune, iar centrală este ideea de consimțământ, care nu poate fi aplicată minorilor sau animalelor.
Nu în public: mulți pretinși moderați se întreabă retoric de ce trebuie să existe pride parade și susțin că ei „tolerează” homosexualii, câtă vreme sunt homosexuali la ei acasă. Doar că majoritatea (heterosexuală) nu are nevoie de marșuri și parade, pentru că au drepturi. Paradele LGBT nu sunt despre a demonstra ceva, nu sunt despre exhibiționism, ci sunt menite să atragă ideea că există cetățeni care nu au o serie de drepturi pe care restul le considerăm naturale – de exemplu, dreptul de a se căsători cu persoana iubită.
Despre ateism și religie
Ateismul este o religie: răspunsul standard aici este că ateismul este o religie la fel cum chelia este o frizură. Ateism înseamnă doar atât – a-teism, adică o viziune asupra lumii care respinge teismul[1]. Să fii ateu nu spune absolut nimic altceva despre tine: există atei umaniști, atei nihiliști, atei inteligenți, atei proști etc. Există oarecum un trend de a numi totul o religie, ex. Climate change e o religie, dar asta e absurd – religiile au doctrine clare, mecanisme, lideri etc.
Nu există atei într-un avion care se prăbușește: ideea susține că ateismul ar fi o rebeliune tinerească, o frondă, o formă de a fi altfel, edgy, dar că în fața pericolului toți am admite că Dumnezeu există. Ideea nu este nouă, iar unii lideri religioși au susținut fals de-a lungul timpului că mai multe persoane celebre nereligioase s-ar fi convertit pe patul de moarte. Sigur, unii oameni se convertesc, iar convertirea spre religie este de multe ori cauzată de o traumă profundă. Dar există multe exemple de persoane care nu ajung să facă asta. Christopher Hitchens, intelectual cunoscut pentru activitatea sa în a expune problemele religiei (atât în idei, cât și în impactul asupra lumii), susținea cu puțin timp înainte să moară de cancer: „Am o nouă înțelegere pentru mărețul Voltaire, cel care, presat pe patul de moarte să-l denunțe pe Diavol, a murmurat că acela nu e momentul să-și facă inamici noi”.
Ateii se luptă cu ceva în care nu cred: o altă idee frecvent întâlnită, menită să sublinieze iraționalitatea ateilor, care îndrăznesc uneori să contrazică poziția teistă în mod public. De ce s-ar lupta ateii cu un Dumnezeu în care nu cred? Răspunsul este că nu o fac. Lupta, retorică evident, se dă cu credincioșii, nu cu Dumnezeu, iar motivele sunt evidente: o mare parte a credincioșilor nu se limitează la a promova valori morale, ci promovează și uneori vor să impună o percepție rigidă a ce e bine, cum trebuie să arate lumea și cine ce drepturi are. Mare parte din opoziția la drepturile comunității LGBT vine din comunitățile religioase. Eforturile de interzicere a avortului, la fel, ca și opoziția față de educația sexuală în școli. În schimb, în școli se face religie în mod dogmatic și abuziv, pentru că în urma deciziei CCR din 2014, părinții trebuie să facă cerere pentru ora de religie anual, nu o singură dată pentru tot ciclul educațional. Nu cu Dumnezeu, ci cu aceste realități se luptă ateii și poate uneori cu gândirea magică ce pretinde că sunetul clopotelor alungă furtuna (articol real dintr-o publicație din Alba Iulia).
Creștinismul cultural și apărarea de islam: creștinismul cultural a fost o modă prin 2015-2016, a dispărut o perioadă și a revenit recent. Cei care se declară astfel susțin că suntem produse ale Creștinismului și își asumă ritualurile și respectul față de creștinism, deși susțin că nu cred și nu urmează toate principiile. Sigur, Creștinismul a avut un rol în formarea cetățenilor europeni actuali, la fel cum moștenirea greco-romană a avut un rol, la fel cum iluminismul a avut un rol, totuși nu se declară prea mulți „greco-romani cultural” sau „iluminiști cultural”. Într-un sens, poziția este o abandonare a „luptei” de la punctul anterior, cauzată cel mai adesea de incapacitatea de a dezbate în contradictoriu cu persoane apropiate fără a aluneca în agresivitate și a ajunge la risc de degradare a relațiilor. Altă motivație este convingerea că spațiul social și politic(!) rămas liber în eventuala diminuare semnificativă a numărului creștinilor va fi umplut cu ceva, cu socialism/comunism sau islamism, iar asta trebuie prevenit. Nu vreau să comentez abordarea ce ajunge uneori la xenofobie – că imigranții musulmani ar fi în mod evident periculoși, ci doar să observăm evidența: o democrație solidă bazată pe drepturile omului și un stat de drept puternic sunt toate protecțiile de care avem nevoie în fața oricăror grupuri sau idei extremiste.
Acestea sunt doar câteva dintre discuțiile publice care par să se repete în România cu aproape aceleași cuvinte, dar alte personaje. Există alte și alte conversații similare, cum ar fi despre drogurile ușoare precum canabisul. Deși studiile și experții arată clar că problema drogurilor este una de sănătate publică, autoritățile și o mare parte a publicului par convinse că e o problemă pentru poliție. Ministra Justiției, Alina Gorghiu, a declarat recent că se va opune dezincriminării posesiei de canabis pentru că asta ar „deschide ușa larg unor altor tipuri de droguri foarte, foarte periculoase”, alimentând mitul canabis – gateway drug[2], care nu are niciun fel de bază.
În final, îmi permit o rugăminte: oricare ar fi conversația publică de care sunteți interesați, oricare ar fi convingerile voastre și viziunea voastră despre lume, înainte să contribuiți la dezbatere, dați o căutare pe Google să aflați ce s-a mai discutat; doar așa putem împinge discuțiile înainte, în loc să tot batem pasul pe loc.
1. Teism: Credință în Dumnezeu înțeles ca unic, de altă esență decât lumea pe care a creat-o, ca ființă, dotată cu voință, ca persoană absolută, exterioară naturii, dar și imanentă ei prin prezența și acțiunea sa creatoare. (dexonline.ro)
2. Ideea că aceia care consumă canabis vor fi în timp tentați să consme alte droguri mai puternice și chiar vor deveni dependenți.
