Joaca de-a realitatea

În urmă cu vreo două săptămâni, am primit o cerere de conectare pe Facebook de la un necunoscut. Am acceptat, deși nu părea să avem prea multe în comun; de fapt, am acceptat pentru că nu părea să avem prea multe în comun, în ideea în care este bine să fim conectați la o plajă diversă de idei, să nu ne închidem în „bule” și „camere cu ecou” (en. echo-chambers).

Mi-a atras ulterior atenția o postare cu pretenție de verdict sociologic: „Rinocerul Woke: Tot Ce Este Romanesc Pute, Tot Ce Este Strainesc E Parfum”. Am păstrat stilul afișării, probabil cauzat de confuzia Facebook care a folosit stilul american în care cuvintele dintr-un titlu sunt scrise cu majuscule. Este totuși de punctat, s-a mai discutat despre asta, ironia naționaliștilor care nu sunt atenți sau interesați de exprimarea corectă în limba română, sau sunt suficient de leneși, încât să nu pună diacritice sau să corecteze erorile generate de algoritm.

Replica este de o ignoranță stupefiantă, iar autorul pare că a șters-o, între timp.

Pericolul woke și rinocerii

Conceputul woke a intrat în conștiința și limbajul românilor de ceva timp, în ciuda faptului că, practic vorbind, o asemenea mișcare n-a existat în România niciodată. Vorbim despre asta doar pentru că am importat războiul cultural din SUA. Ironic, cei care se opun retoric „globalismului” sunt fix cei care aduc astfel de teme, fără a le interpreta în context local.

Puțini dintre cei care folosesc termenul îi cunosc istoria și evoluția. Termenul are peste 100 de ani de existență, fiind folosit inițial în comunitatea afro-americană începând cu 1920. „Stay woke”, adică „rămâi alert”, era o adevărată tehnică de supraviețuire în fața amenințărilor de natură rasială cu care se confrunta comunitatea de culoare. 

După 2010, termenul a fost încet-încet preluat de alte comunități marginalizate, precum comunitatea LGBTQ+, dar și de mișcarea feministă sau de unele mișcări din SUA interesate de clasele sociale. Termenul a devenit un semnificant al progresismului ideologic, angajat în lupta împotriva oricăror acte de injustiție (reale sau imaginare).

Prin 2017, termenul era deja contestat, nu de oponenții acestor mișcări, ci chiar din „interior”, în special pe motiv că tot fenomenul devenise superficial, mai degrabă în direcția unei ipocrizii morale definite în engleză prin termenul virtue signaling.

Poate părea surprinzător astăzi, când peste tot vedem diverși viteji luptându-se cu pericolul woke, că puțină lume știa că acest pericol există de aproximativ cinci ani. Am descoperit asta într-un studiu despre cum concursul Eurovision a fost denumit woke în ultimii ani, în special când este câștigat de o persoană LGBT+, puteți căuta, de exemplu opiniile despre ediția din 2024, câștigată de Nemo, autodeclarat non-binar. Pe de altă parte, ne putem uita la ediția din 2014, câștigată de Conchita Wurst, un personaj imaginat de artistul austriac Thomas Neuwirth. Similar cu ediția din 2024, concursul a fost acuzat atunci de propagandă LGBT, neomarxism, sexomarxism și de altele. Ce a lipsit complet a fost eticheta woke.

Termenul woke a fost abandonat de cei care l-au dezvoltat, dar, în loc să dispară, a fost preluat de dreapta ultraconservatoare, care nu și-a bătut capul prea mult cu a-l defini. De altfel, cercetătorii în domeniu sugerează că definirea ambiguă este intenționată, pentru că termenul este un semnificant cu valențe politice, care nu trebuie decât să permită unor grupuri care se identifică cu ideologia ultraconservatoare să atace „la pachet” toate subiectele care nu sunt acceptabile, conform dogmei pe care o urmează.

Pe această logică, woke a fost extins să includă persoane care nu fac parte din grupuri minoritare și nici nu sunt activiști „de stânga”; ești woke, de exemplu, dacă susții vaccinarea, dacă accepți că există un consens științific cu privire la schimbările climatice sau chiar dacă mergi cu trotineta.

Evoluția asta este parte din rinocerizarea de care s-a tot vorbit în spațiul public după piesa celor de la Taxi și la care reacția „rinocerilor” a variat de la asumarea mândră (conturi care și-au pus intenționat la coperta de Facebook poza unui rinocer urinând) la replica tipică de grădiniță „cine spune ăla e”, pe care o vedem și în postarea de la care am pornit.

Totuși, ca să încercăm să înțelegem cum am putea defini sistematic fenomenul woke folosind perspectiva ultraconservatoare, putem menționa trei direcții în care se îndreaptă pericolul imaginat de aceștia:

Cenzură: cancel culture, cenzura „vocilor conservatoare”, rescrierea istoriei, forțarea produselor culturale să se conformeze viziunii dominante asupra minorităților (ex. personaje LGBT în filme).

Impunerea unei viziuni false asupra sexualității: promovarea „stilului de viață” LGBTQ în rândul tinerilor, promovarea „ideologiei de gen” și tranziției (transgenderism).

Subminarea meritocrației: practici ce susțin diversitatea și incluziunea (DEI) și care ajung să impună persoane nepotrivite în diverse poziții.

Sigur, toate acestea sunt cel puțin exagerate, dacă nu complet false. Să fii gay nu e o alegere sau un stil de viață, practicile DEI nu subminează meritocrația, iar faimoasa cancel culture a avut efecte zero, cel puțin în România.

Între timp, pericolul woke a dispărut chiar și din SUA, câtă vreme astăzi este la modă și în ton cu viziunea administrației MAGA să fii anti-woke: să negi schimbările climatice, să „vânezi imigranți” sau să-ți declari iubirea pentru Hitler în timp ce arunci cu insulte rasiale în grupuri de chat, cum au făcut liderii unei grupări de tineri republicani din SUA, în glumă, bineînțeles, după cum ne asigură vicepreședintele SUA. Termenul va mai rămâne folosit, pentru că are utilitate politică, după cum am arătat.

 Ce vor „proeuropenii”?

 Pe fond, afirmația cetățeanului de mai sus este o generalizare ușor de demontat: e suficient să găsim o persoană ce ar fi considerată woke de ultraconservatori care nu susține și nu se comportă așa.

De exemplu, eu. Nu că aș fi vreun activist woke (cum am arătat, e un termen nedefinit, cu rol mai degrabă în propaganda politică), dar mă identific drept „progresist moderat” și mi-a fost lipită eticheta woke de câteva ori, suficient cât să mă pot oferi drept exemplu.

Iar mie nu-mi „pute” deloc ceea ce este românesc. Sunt la al treilea Logan, mi-am cumpărat recent două perechi de pantofi produși la Reghin, iar vara prefer roșiile românești, de la aprozar sau de la piață. Sigur, bananele nu cresc în România (sic!) și nici mango. Prefer whisky în fața țuicii, iar laptopul meu nu e asamblat în România, deși aș putea paria că nici laptopurile „suveraniștilor” nu sunt românești.

Majoritatea prietenilor mei, woke și ei în diferite grade, sunt la fel. Ce vrem nu este orice este „străinesc”, ci vrem să avem diversitate și calitate, indiferent cine este producătorul. Ba chiar mărturisesc faptul că am o ușoară mulțumire când pot cumpăra pantofi de calitate produși într-o fabrică din România.

 LARP: joaca de-a realitatea

 La observația mea că „efectiv nimeni” nu crede ce se afirmă în postare, am primit câteva răspunsuri scrise cu multe cuvinte prețioase de genul „tendințe ideologice reziduale”, într-un stil semidoct, amestecând psihologie și politică învățate parcă de pe ChatGPT și TikTok.

Profilul cetățeanului nostru este, de altfel, un studiu de caz interesant. Am menționat deja postările despre propagandă scrise de AI, că nu se cade să depunem prea mult efort, ideea e să pară că știm ce vorbim sau că suntem interesați de realitate și adevăr. Profilul vorbește despre orice, de la războiul din Coreea la cel din Ucraina, de la leadershipul Chinei la texte copiate despre psihologie, de la idei despre inflație la provocările bărbaților în lumea contemporană.

Ce vedem este o derivare a fenomenului cunoscut în engleză sub numele de LARP (Live Action Role Play). Original, LARP desemna jocuri de rol, fie cu temă istorică (reenactment) fie pe teme de tip fantasy – de exemplu, un grup de prieteni costumați în personaje din Lord of the Rings jucând în spații publice, cu obiective și reguli prestabilite legate de universul cărților sau filmelor.

În ultimii ani, termenul a fost folosit pentru a descrie comportamente din zona conspirațională, acele situații în care vedem persoane sau grupuri care pretind că dețin informații secrete, acces la structuri oculte sau care își asumă roluri „eroice” în lupte invizibile, de exemplu cu mișcarea woke sau cu neomarxismul.

Ideea „războinicilor digitali” a fost chiar asumată de unii dintre adepții unor teorii conspiraționale precum QAnon. Sunt înregistrări cu oameni care „depun jurământ” folosind termeni inspirați din limbajul militar, care vorbesc serios despre documente „clasificate” și care „analizează” scenarii geopolitice. 

Pentru a „vinde” mai bine o ficțiune politică, se mizează pe o aparență a autenticității și competenței (acel limbaj prețios, amestecul de citate din psihologi, economiști etc). De fapt, ei nu sunt nimic mai mult decât niște „personaje”, luptători imaginari pentru adevăr, investigatori independenți, „patrioți” împotriva unui sistem ocult, intelectuali self-made care apără Adevărul.

Pentru sănătatea noastră mentală și pentru sănătatea societății, e bine să înțelegem ce fac și să râdem de cum se joacă ei de-a realitatea.