Războiul ascuns

„Noi am decis o nouă strategie de apărare, o nouă paradigmă. Vechea paradigmă pleca de la premisa că va avea loc un război în Europa. Nu credem că va mai fi cazul unui război clasic. Inamicul, de data aceasta, nu va mai veni cu tancul, ci cu dezinformare, cu atacuri de tip cyber.” (Klaus Iohannis, 2020.)

Pare să fi trecut o eternitate de când a fost adoptată Strategia Națională de Apărare a Țării (2020-2024). Războiul a ajuns deja în Europa inclusiv cu tancuri, deși apartenența la NATO ne oferă încă siguranța că acestea nu vor ajunge în România. În ceea ce privește războiul informațional, suntem însă într-o situație extrem de proastă: un raport publicat în 2022 de Centrul Euro-Atlantic pentru Reziliență concluzionează că „cetățenii români au interiorizat narativele conspiraționiste circulate la nivel internațional. (...) conspirațiile și informațiile eronate au prevalat, în detrimentul argumentelor furnizate de comunitatea științifică sau de autorități”.

În acest război ascuns pierdem în fiecare zi, atât la propriu - vezi miile de cetățeni decedați din cauza amplificării curentului antivaccin în mijlocul unei pandemii -, dar și la figurat, prin eliminarea speranței spre un viitor mai bun. Spre deosebire de războiul cu tancuri, în cazul dezinformării, inamicul suntem noi - „We have met the enemy and he is us”.

Nu mă refer doar la extremiști precum doamna Șoșoacă sau domnul Simion, ci la o mare parte a clasei politice, oameni preocupați în principal de scaunul propriu și având o viziune mai redusă decât un moșneag cu ochelarii sparți. O parte semnificativă a cetățenilor români este dispusă să creadă orice, de la „Pământul plat” la „Bill Gates vrea să ne omoare”, ca o consecință directă a lipsei de viziune și voință politică din ultimii 30 de ani. Sistemul educațional mediocru, corupția, pregătirea slabă a liderilor, comunicarea defectuoasă, lipsa transparenței - toate acestea sunt motive pentru care oamenii devin tentați de explicații „alternative”.

Ce fac alții?

În majoritatea țărilor europene, dar și la nivelul UE în sine, combaterea dezinformării a devenit o preocupare reală încă din 2016, după cum arată un raport Chatham House:

Cehia a desfășurat un audit de securitate națională în 2016-2017 care a inclus subiectul operațiunilor de manipulare, producând un raport cu recomandări importante care deja produc efecte.

Finlanda a început în 2016 prin pregătirea a 100 de înalți funcționari, investind în plus constant și intensiv în educație media la toate nivelurile populației.

În Franța a fost trecută o lege care urmărește protejarea comunicării, din perioadele cu alegeri, de influențe externe, dezvoltă programele de educație media și extinde rolul CNA-ului francez în monitorizarea spațiului informațional digital.

Spania a înființat o echipă de lucru focalizată pe combaterea dezinformării, formată din experți în securitate națională și reprezentanți ai guvernului. În contextul mișcărilor pentru independență din Catalunia, guvernul a acționat prompt pe mai multe planuri, inclusiv suspendând temporar emisia principalului post TV catalan - TV3, pentru că „ar fi fost folosit ca unealtă de propagandă pentru teorii separatiste, contribuind la crearea unei viziuni false asupra realității”, după cum se susține într-un articol El Pais.

Înaintea alegerilor din 2018, Suedia a desfășurat un program prin care 10.000 de funcționari au fost pregătiți pentru identificarea informației manipulate și a fost publicat un ghid de combatere a „operațiunilor de influență” destinat angajaților sectorului public.  Programul a fost completat de o reformă la nivelul educației, introducând educație media și digitală de la clasele primare la liceu.

România: probleme, soluții, limitări

Deși fiecare țară are particularități, se pot identifica cel puțin trei planuri de implicare a statului: (1) legislativ - instituțional, (2) de coordonare și sprijin și (3) educațional.

Planul legislativ este cel mai dificil, în special din cauza încrederii scăzute de care se bucură autoritățile. Majoritatea jurnaliștilor și reprezentanților societății civile arată că legislația privind prevenirea dezinformării poate duce ușor la abuzuri.

Recent aprobata „Lege a siguranței cibernetice”, care cuprinde și prevederi legate de propagandă și dezinformare, este amplu criticată. APADOR-CH susține că „legea conține o serie de termeni neclari (...) și amendează cu sume exorbitante nerespectarea unor prevederi neclare”, în timp ce în petiția inițiată de Asociația pentru Tehnologie și Internet se avertizează că „în măsura în care nu sunt definite clar ce înseamnă (...) campanii de propagandă sau dezinformare, reziliența statului sau riscurile și amenințările de tip hibrid, ele practic pot să însemne orice dorește Serviciul Român de Informații”.

Ultima observație este esențială - lipsa unor definiții oficiale și în baza cărora se poate opera este o problemă majoră, care ține de planul coordonării. Dacă Uniunea Europeană și alte state membre au produs documentații elaborate în care se definesc toate conceptele legate de manipularea informației, România încă nu are un standard clar.

Chiar și în lipsa unei legislații dedicate, statul are deja o serie de posibilități de a combate propagarea dezinformării și propagandei, însă instituțiile nu par pregătite sau dornice de a-și asuma o asemenea „luptă”.

CNA-ul, de exemplu, suferă de o problemă de deprofesionalizare: „Membrii CNA nu știu practic la ce să se uite. De multe ori, ceea ce li se reclamă este conținut fals și nici nu știu că au de a face cu conținut fals, pentru că nu au fact-checkeri”. Instituția pare de asemenea suprasolicitată - o reclamație făcută în 19 ianuarie a fost analizată după două luni, în a 17-a ședință după reclamație.

Măsurile luate de CNA par, de asemenea, a fi subdimensionate. Reclamația menționată arăta că într-o emisiune Antena3 a fost preluat un reportaj de la televiziunea australiană ABC în care se demonta o teorie conspirațională, dar clipul a fost tăiat astfel încât să concluzioneze că postul australian a susținut teoria falsă, în loc să o infirme. Sancțiunea pentru o astfel de manipulare - evident intenționată - a fost o amendă de 5.000 de lei, o sumă derizorie.

Într-un articol recent, ridicam și cazul RomâniaTV, un post care a făcut din dezinformare și propagandă model de business. Dacă închiderea postului ar putea fi o măsură cam radicală, e greu de înțeles de ce nu se trece de la (nenumăratele) amenzi la alte sancțiuni prevăzute în lege, precum suspendarea temporară a emisiei.

O situație chiar mai gravă putem observa în ceea ce privește Colegiul Medicilor din România. Pe de o parte, CMR pare legat de mâini și de picioare - în 2021, din 200 de reclamații solicitate, doar 26 au presupus sancțiuni ușoare - mustrare, avertisment sau vot de blam. Nicio amendă, nici suspendare din profesie, iar anchetele disciplinare pot dura patru-cinci ani.

Pe de altă parte, unele Colegii teritoriale, unde se desfășoară prima parte a anchetelor disciplinare, par a fi parazitate de conspiraționiști. De exemplu, CMR Argeș decide să nu o sancționeze pe dna dr. Hagima Geanina Elena (cunoscută promotoare a teoriilor conspiraționale din jurul COVID),  susținând că „atitudinea este similară cu aceea a multor medici care în timpul pandemiei au intervenit în spațiul public (...) exprimând păreri personale, nu toate fundamentate științific”, sau că „dna dr. Hagima Geanina Elena a fost susținută (...) de un nr. impresionant de cetățeni”.

Cu alte cuvinte, e perfect normal ca medicii să promoveze opinii împotriva științei sau să susțină public „ați omorît dintre noi și vă credeți eroi”, „cu protocoalele voastre medicale ați ucis oamenii în spitale”, câtă vreme au susținere printre cetățeni.

Nici școlile sau inspectoratele școlare nu par a fi în vreun fel afectate de promovarea teoriilor conspiraționale sub umbrela lor. Încă de acum doi ani, observam că „toate dezinformările populare (...) își găsesc ecou în rândul profesorilor. Autoritatea lor se răsfrânge asupra acestor povești care, deși complet false și uneori periculoase, ajung cu titlu de certitudine în fața miilor de elevi, în fiecare zi”.

Profesori de biologie care fac propagandă anti­vaccin în ore, profesori care vorbesc despre cum masonii conduc lumea, profesori a căror întreagă prezență online este un lung șir de teorii conspiraționale, toți sunt invizibili pentru autoritățile care conduc educația. Nici măcar vreun studiu nu s-a făcut pentru a înțelege dimensiunile problemei, probabil pentru că am realiza gravitatea situației și măcar unii cetățeni ar pretinde și soluții. Cât despre o strategie serioasă privind educația media, aceasta mai trebuie să aștepte până terminăm dezbaterea privind orele de îndoctrinare religioasă.

Viitorul nu sună bine

Ca să încercăm o concluzie, România nu doar că a pierdut startul în lupta împotriva dezinformării, dar pare să și bată pasul pe loc îngropându-se în forme fără fond. Punem lupta dezinformării în diverse documente pompoase, dar nu facem nimic în realitate.

Legislația este actualizată mai degrabă pentru a satisface interesele instituțiilor de forță, în timp ce conspiraționiștii și extremiștii sunt protejați din toate puterile, inclusiv când se regăsesc în domenii-cheie, cum ar fi sănătatea sau educația. Chiar acolo unde există legislație (cazul CNA), măsurile sunt, de cele mai multe ori, timide.

În final, statul român nu pare nici măcar interesat să determine cât de amplă este problema pe care o are. Dacă după doar câțiva ani de amplificare a narațiunilor false vorbim despre „interiorizarea” acestora de o majoritate a cetățenilor, viitorul nu sună deloc bine. Sigur, pentru cei mai mulți lideri politici, viitorul e mai puțin important decât prezentul care le oferă acces la bani și putere. Nu știu ce scuză avem restul.