A invidia capra vecinului

Codrut Constantinescu 19.10.2010

De același autor

Mircea Cărtărescu face în ultimul său volum, Frumoasele străine (Editura Humanitas, Bucureşti, 2010), ample referiri la sentimentul de invidie din lumea literară românească, descriind-o ca unul dintre cele mai sigure efecte ale succesului. „În lumea literară nu contează ce eşti sau faci, ci felul în care apari în ochii altora. Iar această imagine, de cele mai multe ori grotescă, mai întotdeauna falsă şi cu certitudine simplistă, ţi-e fabricată, cu migală, de prieteni şi de adversari, de-a lungul unei convieţuiri de o viaţă. Mediocrii sunt marii câştigători la capitolul imagine. Dacă auzi despre un scriitor numai lucruri bune, dacă vezi că e iubit de toţi ca un frate, poţi fi sigur că de el nu-i e frică nimănui, că fiecăruia îi dă mâna să fie generos cu el, pentru că oricum nu contează. Confraţii nu-şi permit niciodată să-i laude pe cei mai buni decât ei, sau măcar pe egali.“

Când nu mai eşti invidiat, când nu mai deranjezi? Evident, odată ce ai murit. „Da, dar până la urmă rămân cărţile, îţi spui umilit şi auto-consolator după ce ai încasat-o mai rău ca de obicei. Slabă speranţă. E-adevărat, după moarte nu mai eşti concurent cu cei vii, dar nici nu-i mai interesezi. Te-ai dus, dus eşti, cu toate cărţile tale după tine. Cea mai proastă iluzie e să crezi că posteritatea îţi va face dreptate.“

Pentru a-l linişti pe Mircea Cărtărescu, trebuie să completăm: invidia nu este un sentiment dominant doar în viaţa literară românească, ci în ansamblul societăţii româneşti. Care societate are obsesia clasamentului, unul dintre motivele rezistenţei sentimentului de invidie la români. În toate domeniile. Clasamentul şoferilor de Prefectură, clasamentul poeţilor, al oamenilor politici, uşor cuantificabil prin numărul de mandate de parlamentar sau al anilor de ministeriat (cu o consecinţă directă în consistenţa conturilor şi în numărul proprietăţilor imobiliare). Clasamentul vedetelor cu sau fără silicon (cine o mai fi în fruntea acestuia, Andreea Marin Bănică sau Mihaela Rădulescu? Spre lauda lor, aparent, ambele s-au retras într-o lungă pauză meditativ-interogativă...). Fiecare breaslă, dar şi fiecare familie, grup de prieteni, stradă, scară de bloc sau sat părăginit îşi poartă clasamentul în sine, iar atunci când află despre un coleg de clasament că a depăşit o anumită poziţie cu care toată lumea era obişnuită, o altă clasare, intervine primul imbold: invidia.

Românii sunt invidioşi. „Să moară capra vecinului“ este probabil cel mai uzitat proverb românesc. Invidia faţă de promovarea unuia sau altuia este şi o consecinţă a imprevizibilităţii acestui fenomen în societatea românească, pentru că promovarea în România a fost virusată de mult timp de aleatoriul ei. Cu greu se pot decela motivele uneia sau alteia, căci cele mai multe sunt pur subiective, promovările fiind justificate prin obedienţa faţă de vreun şef sau vreun partid, ele fiind de prea puţine ori rezultatul unui proces transparent şi ireproşabil. Clar, bine definit. Lăsând un atât de însemnat spaţiu de manevră imprevizibilului, automat orice astfel de ascensiune este privită cu suspiciune de vecinii de scară, stradă sau colegi. Care îi păstrează alpinistului social un sentiment durabil de invidie. „De ce el şi nu io? Adică cum vine asta, nu suntem toţi la fel? Ce pilă a avut acesta?“ O altă racilă comunistă. Uite că nu suntem la fel. Suntem diferiţi. Chiar dacă, uneori, e drept, de prea puţine ori, cel care este promovat o merită. Ascensiunea lui este decredibilizată de intensul fum care învăluie în ansamblu acest proces.

Regimul comunist a făcut mult pentru a răscoli toate resursele de răutate care sălăşuiau mai mult sau mai puţin ascunse în poporul român, nu suntem originali în această afirmaţie devenită loc comun (dar nu mai puţin justificată şi plină de adevăr). Comunismul, răsturnând societatea, a apelat din plin şi la invidia ascunsă a celor aflaţi în momentul 1945, mai mult sau mai puţin, la periferia societăţii, din diverse motive, căci societatea românească interbelică nu era nici pe departe atât de ermetică din punct de vedere social încât oamenii meritorii să nu poată promova. De altfel, oare nu cumva comunismul a fost şi o revoluţie a celor invidioşi, a celor complexaţi?

Mecanismul invidiei fusese promovat şi folosit cu succes înainte în Rusia sovietică pentru a distruge ţesutul social, pentru a învrăjbi fraţii, oferindu-i invidiei statut de armă revoluţionară în combaterea reacţionarilor. Soljeniţîn descrie un astfel de caz în Pavilionul canceroşilor. Personajul Paul Nikolaievici Russanov, nomenklaturist mijlociu, specialist al poliţiei secrete raionale în „resurse umane“, este bântuit în pavilionul 13, pavilionul canceroşilor, de conştiinţa vinovăţiei sale din tinereţe, când dorea să se extindă imobiliar, preluând camera vecină dintr-o casă naţionalizată locuită de un coleg de muncă. La instigările soţiei, aranjează ca acesta să primească o bursă de studiu în Gulag, undeva pe la Cercul Polar.

Nu ne facem iluzii că invidia s-ar fi născut în România, prosperând doar pe aceste colţuri de plai. Invidia este apanajul ţărilor sărace neaşezate, nestructurate, căci în cele bogate, dominate de o clasă de mijloc solidă, cu tradiţie, dinamice, invidia lasă locul nivelării în bunăstare. În mod firesc, românii poartă acest virus oriunde s-ar duce, fiind un virus autohton de care oamenii se pot vindeca cu greu. Virusul comparaţiei cu ceilalţi români. Care s-a realizat mai mult şi de ce? Invidia i-a determinat pe români ca, în loc să-şi investească banii şi împrumuturile luate cu mare grabă de la băncile private în diverse mici afaceri productive (eventual de familie), căci nu toate afacerile încep cu un capital de pornire de un milion de euro (cunoaştem un astfel de exemplu de făbricuţă de mobilă ce a demarat acum patru ani cu doar 20.000 de euro, cât un Peugeot sau o jumătate de BMW X5), să prefere să-şi achiziţioneze maşini scumpe, în leasing, maşini care încep să-şi piardă din valoarea iniţială a doua zi de la achiziţionare şi pentru care beneficiarul ajunge să plătească la sfârşit de contract aproape dublu. Însă faţa subţire cu un leasing bogat se ţine! Este de ajuns ca un vecin sau prieten să se lanseze în această cursă, pentru ca întregul grup să fie răscolit de această presiune. Şi iată cum cursa înarmărilor s-a transformat în cursa leasing-urilor!

Invidia este un vierme care ne roade intestinele şi care ne încarcă cu sentimente negative. Când viaţa este totuşi prea scurtă pentru a fi trăită doar pentru a acumula şi consuma. Însă hedonismul vremurilor ne ciupeşte şi această coardă sensibilă. Aparent, nu mai există nici o barieră în calea propăşirii noastre materiale, însă, în realitate, suntem condiţionaţi de sute de obstacole. Iar munca cinstită în România nu este deloc o soluţie de ieşire din anonimatul financiar. De aceea naţia noastră a ajuns să invidieze ţările din Occident, vărsând lacrimi de crocodil pentru că la noi nu este ca la ei, fără să conştientizăm că, pentru a avea o ţară măcar de nivelul Slovaciei sau Ungariei, ar trebui ca şi noi să ne comportăm la fel de civilizat precum slovacii sau ungurii. Invidia rămâne doar unul dintre ingredientele care alimentează războiul civil român, cu zilnice noi scene de luptă şi care ne justifică sfâşierile. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22