De același autor
Aceeaşi contribuabili muşcaţi de câini, desigur! Prefectul Capitalei Mihai Cristian Atanasoaei avea perfectă dreptate când declara că este "adeptul unor acţiuni imediate şi ferme, chiar dacă pot fi considerate nepopulare" Chiar şi primarul general al Capitalei declara raţional că "experienţa cu luarea în adopţie s-a dovedit a fi o nereuşită" şi sfătuind ca „proprietarii animalelor să aibă mai multe obligaţii în privinţa întreţinerii acestora până într-acolo încât chiar să fie obligaţi sub amendă să-i sterilizeze". Nu înţelegem de ce vocile marilor iubitori de maidanezi în libertate sunt mult mai vocale decât cele ale miilor de cetăţeni muşcaţi de ei ca să nu mai vorbim de zecile de mii care trăiesc permanent cu această spaimă, de a fi muşcaţi, fapt ce ştim câte inconveniente şi dureri poate provoca.
Spiritul asociativ este mai mult decât lăudabil însă şi acesta poate fi pervertit. Şi diversele clanuri de mafioţi şi traficanţi s-ar putea constitui în asociaţii pentru a-şi urla dreptul la muncă licită sau ilicită. Până când instanţa ar dovedi-o. O evidenţă se impune indiferent ce argumente aduc în favoarea lor aceste asociaţii: câinii vagabonzi nu au ce căuta în oraşele şi comunele noastre. Nu au ce căuta în spaţiul public decât dacă sunt plimbaţi de către stăpânii lor care au eventual grijă ca aceste spaţii publice să nu se umple de excrementele acestor animale. Câinele este în mod evident cel mai bun prieten al omului chiar dacă poate calul ar merita titlul, mai important, de cel mai fidel animal al omului (drept urmare şi murind cu sutele de mii de-a lungul istorie omului care nu ar mai fi fost aceeaşi fara aportul lor) însă există în România contemporană două ipostaze a câinelui: cel aflat în grija directă a unui proprietar, presupus iubitor de câini şi cei semi-sălbăticiţi care de mai bine de două decenii reprezintă o problemă majoră a edililor noştri. Aşa-zişii câinii comunitari par a fi la fel de veşnici precum blocurilor inestetice lăsate moştenire de către regmul comunist.
Nu înţelegem argumentul privind sterilizarea acestor câini: există vreo garanţie că sterilizaţi nu vor mai muşca, nu vor mai fi agresivi? Şi cam câte alte decenii trebuie să aşteptăm pentru a scăpa de aceste patrupede pentru că şi sterilizate speranţa lor de viaţă este de cel puţin un deceniu, poate ajungând şi la 15 ani ? Să sperăm că traficul din ce în ce mai intens va rezolva parţial problema? Să dorim a da peste aceste patrupede atunci când nu au inspiraţia de a trece pe trecerile de pieton?
Recunoaştem că rândurile de faţă nu ar fi fost la fel de contondente şi agresive (noi înşine fiind muşcaţi de un câine proprietate personală ) dacă fetiţa noastră nu ar fi fost atacată de o astfel de grupare mafiotă în plin centru civic al orăşelului Câmpina în timp ce culegea păpădii. A deranjat ospăţul oferit acestor javre de o bătrână decrepită. De altfel nu înţelegem această dragoste faţă de câini a multor binefăcători care îi hrănesc dar nu-i iau acasă spre a-i îngriji nemijlocit, direct. Să fie oare de-a face fuga de răspundere atât de specifică românilor? Căci este mult mai facil să le arunci nişte lături sau oase, să-i scarpini între urechi pentru câteva secunde decât să-i suporţi în fiecare zi. La fel de incomprehensibilă ni se pare preluarea de către diverse asociaţii de locatari ai unor astfel de maidanezi pentru ca imediat după să fie lăsaţi în libertate în jurul coşurilor de gunoi şi intrărilor blocurilor. Poate spre a se păzi de răufăcători? Însă nu toţi cei care intra într-un bloc străin au intenţii criminale, de natură penală.
Remarcabilă este şi frica autorităţilor de a lua măsuri drastice şi la nivel naţional în această privinţă, poate instaurată din cauza vocalităţii acestor asociaţii de protejare a câinilor vagabonzi crezând că ar pierde cine ştie ce număr impresionant de voturi. Ele se înşeală amarnic, căci se pierd mai multe voturi ale la cetăţenilor agresaţi/muşcaţi de aceste animale. Însă atitudinea lor este tipică pentru România unde niciodată nimic nu este clar delimitat, cuţitul pare a nu intra niciodată până la os, celebra ţară a jumătăţilor de măsură. Iubitorii de animale trebuie să fie conştienţi că acestea se cresc în domeniul privat al fiecăruia. În acelaşi timp, în mod paradoxal, autorităţile sunt acuzate de cruzime faţă de câini, de lipsa eticii europene uitându-se că la Paris, Geneva sau Berlin haitele de maidanezi nu-i terorizează pe turiştii japonezi sau americani. Este nevoie de măsuri la nivel naţional, un aspect important de subliniat, căci nu este suficient ca un oraş sau altul să se elibereze de această povară , în scurt timp maidanezii din alte colţuri ale zonei ocupă teritoriul uman recent eliberat. Cazul municipiului Câmpina este relevant. După ce câinii au fost strânşi şi băgaţi într-un adăpost, după nu o prea lungă perioadă de timp oraşul a fost încetul cu încetul repopulat de alţi maidanezi din comunele limitrofe.
A lua măsuri sanitare elementare nu reprezintă un genocid la adresa câinilor fără stăpân ci doar intrarea în legalitate şi normalitate, sintagma frumoasă după care alergăm de două decenii. Ordinul dominicanilor era poreclit în Evul Mediu Domini canes, câinii Domnului, ceea ce arată înalta preţuire la care au fost înălţate aceste animale simpatice şi cu care putem convieţui în bună pace şi înţelegere atât timp cât au o cuşcă, o lesă sau o curte în care să zburde în veselie, să ne latre cu plăcere, să ne păzească jeepanele.
