De același autor
Una dintre aceste teme orizontale este cea privind dezvoltarea durabilă (traducerea în limba română a termenului englez sustainable development). Termenul sustenabil, un neologism recent, şi-a croit drumul în limba română făcând şi el parte din valul semantic produs de aderarea noastră la Uniunea Europeană. Referinţe la această adevărată politică a Uniunii Europene găsim în mai toate documentele programatice sau ghidurile solicitanţilor fondurilor structurale.
„Pentru a respecta cerinţele legislaţiei comunitare şi pentru a contribui la realizarea unei economii europene echilibrate, durabile şi inovative, conceptul dezvoltării durabile trebuie abordat în cadrul tuturor proiectelor finanţate din fonduri structurale. Prin urmare, operaţiunile finanţate în cadrul acestui domeniu major de intervenţie vor urmări respectarea principiilor dezvoltării durabile pe parcursul diferitelor etape de implementare, luând în considerare aspecte privind mediul înconjurător (de exemplu, diminuarea impactului negativ asupra mediului). Proiectele trebuie să abordeze toate cele trei dimensiuni ale conceptului dezvoltării durabile, şi anume dimensiunea ecologică, economică şi socială.“ (din Documentul cadru de Implementare a Programului Operaţional Dezvoltarea Capacităţii Administrative) sau „Poate fi definită ca o calitate mai bună a vieţii pentru toată lumea, atât pentru prezent, cât şi pentru generaţiile viitoare şi înseamnă: dezvoltare economică echilibrată şi echitabilă; nivele înalte de ocupare, coeziune socială şi incluziune; un înalt nivel de protecţie a mediului şi o utilizare responsabilă a resurselor naturale; o politică coerentă, care generează un sistem politic deschis, transparent şi justificabil; cooperare internaţională efectivă, în vederea promovării dezvoltării durabile globale (Strategia Gothenburg, 2001); ameliorarea mediului în sectorul pescăresc; reducerea impactului activităţilor asupra mediului şi promovarea metodelor de producţie ecologice“ (în Programul Operaţional de Pescuit).
Dacă am avea răbdarea să citim aceste rânduri şi nu le-am da la o parte cu superioritate, gândind că ele ar fi alte prostii ale tehnocraţilor de la Bruxelles, am constata cât de concentrat este adevărul în aceste rânduri.
Filosofia Comisiei Europene este destul de simplă şi este pusă în practică în Occident de decenii, dacă nu de secole: banii trebuie cheltuiţi în investiţii care este necesar să dureze, să fie temeinice, pentru ca acea problemă să fie rezolvată nu doar pentru un scurt interval, cum se întâmplă de cele mai multe ori în România, ci pentru o perioadă lungă, cât mai lungă cu putinţă (vezi catedralele catolice şi protestante). Astfel, dacă se rezolvă pentru mult timp problema numărul 1, se pot aloca bani pentru a rezolva problema numărul 2 şi tot aşa. În România există tendinţa ca problemele să fie rezolvate superficial, tocmai pentru ca peste doi-trei ani să se revină asupra lor. Iar unii oameni par a fi direct interesaţi în această practică de matematică deficitară.
Dacă aceasta este partea teoretică şi perspectiva european-comunitară, una de bun-simţ, nu aceeaşi abordare sau concepţie o are poporul român, pentru care dezvoltarea durabilă este o mare necunoscută, un alt termen pe care, crede el, birocraţii români trendy şi l-au însuşit repetându-l papagaliceşte pentru a se da mari. Ce treabă are bizonul cu dezvoltarea durabilă? Niciuna. Căci el nu poate face un raţionament simplu: bugetele locale sunt alcătuite şi din impozitele pe care le plăteşte el (că vrea sau nu vrea). Din bugetul local au fost achiziţionate aceste trei bănci frumoase, cadru de fier, bârne de lemn, vopsite în verde, care au fost, logic, amplasate în staţia de maxi-taxi. Normal ar fi să îşi dea seama că dacă rupe o bârnă o face din propriii lui bani.
Evident, nu se întâmplă asta. Banca este vandalizată după numai câteva luni. Deseori apar şi inscripţii clasice, de genul „Mari+Mary=LOVE“ sau diverse urări tradiţionale echipelor de fotbal adverse. Primăria trebuie să cheltuiască alţi bani cu repararea băncilor noi, în loc să achiziţioneze altele. De altfel, românii au ceva cu însăşi ideea de bancă publică, rare fiind cele care au scăpat de furia adolescentină a vandalilor români, de stai şi te întrebi dacă vandalii nu au fost fraţi buni cu daco-romanii?! Pavelele care au mai înlocuit asfaltul trotuarelor reprezintă o altă dovadă a bătăii de joc şi a lucrului prost făcut, în dispreţul unanim al durabilităţii. Ele nu ţin mai mult de doi-trei ani şi, încetul cu încetul, pe rând, încep să se desprindă.
Căruciorul mămicilor hurducăie serios, obişnuindu-l pe bebeluş încă de la o vârstă fragedă cu condiţiile nesigure ale traficului românesc. Un hipermarket care comercializează articole de grădinărit şi interior a amenajat pe propriile speze acum câţiva ani spaţiul de lângă rondul care făcea trecerea la magazin şi, din bun-simţ sau obligat de Primăria Ploieşti, câţiva zeci de metri pătraţi din domeniul public cu pavaj frumos, roşiatic, precum era culoarea hipermarketului. Pentru început, după câteva luni, buruienile au reuşit să perforeze şi să distrugă uniformitatea monotonă a acelui spaţiu ordonat, de tip occidental. Nimeni nu le-a smuls, se înţelege. Apoi, încetul cu încetul, tiruri grele au început să fie parcate direct pe firavele pavele, lăsând în urmă şanţuri adânci. După nici doi ani, zona era distrusă, un spaţiu al nimănui. Astfel de exemple sunt nenumărate şi fiecare poate vorbi despre câteva. În mod paradoxal, lângă acel rond se află o mică întreprindere înfiinţată de un investitor austriac. Inutil de spus cum arată spaţiul interior, perfect întreţinut, fără hârtii sau peturi, logic ordonat.
Lupta sustenabilităţii cu poporul român este una aprigă, pentru că durabilitatea trebuie neapărat să ia locul adamismului de rit „Meşter Manole“, iar pentru a face ceva de calitate, durabil, ar trebui să nu fim obligaţi ca de fiecare dată să sacrificăm o Ană.
Lipsa durabilităţii în spaţiul românesc are, desigur, îndepărtate cauze istorice, care, chiar dacă au fost supraestimate de către o bună parte a istoriografiei româneşti, mai ales a celei naţional-comuniste, nu trebuie complet înlăturate din procesul înţelegerii actualei uri faţă de ceea ce este public. Mihai Şora avea o teorie interesantă şi pertinentă în această privinţă, considerând că românului nu-i pasă de spaţiul public pentru că acesta i-ar fi fost confiscat (de către comunişti). Desconsiderarea spaţiului public, distrugerea lui, neîntreţinerea lui merg mână în mână cu interesul din ce în ce mai mare acordat spaţiului privat, favorizat până recent şi de o constantă creştere a puterii de cumpărare.
Principiul vaselor comunicante se aplică şi în acest caz. Din ce în ce mai multe hipermarketuri oferă produse menite tocmai a îmbunătăţi aspectul curţilor private ale românilor de clasă medie, ceea ce denotă faptul că există o cerere însemnată în acest domeniu. O altă dovadă a acestui interes crescând faţă de spaţiul privat verde o constituie publicarea unei duzine de reviste de design atât interior, cât şi exterior care se învârt în jurul temelor cum să ne amenajăm casa, dar şi curtea. Grădinăritul a devenit un hobby care este exploatat comercial, un hobby care relaxează şi care a devenit trendy. În mod paradoxal, cu cât spaţiul public este supus dispreţului popular, cu atât mai mult spaţiul privat verde al românilor este îngrijit. Iarba este tunsă pentru a se transforma într-un gazon britanic, ghivecele cu nenumărate flori atârnă în bătaia vântului, piscine decorative susură liniştitor, foişoare de lemn ţin companie grătarelor din cărămidă roşie, iar lampadarele se încarcă solar pentru a lumina nocturn. Şi această ruptură este o dovadă suplimentară a existenţei celor două Românii, cea cu rădăcini vandale şi cea cu rădăcini romane (glumind), România populară, colectivizată atât material, cât şi spiritual de comunişti, şi cea a clasei de mijloc şi a elitei financiare. Investiţiile pe care le face România în procesul de europenizare sunt durabile, căci ele au loc în spaţiul privat, bine înconjurate de ziduri, uneori cu camere video.
Din această perspectivă, o idee de proiect care ar putea fi implementată cu succes de municipalităţile din România ar consta în sisteme de supraveghere video a spaţiilor publice (intersecţii, parcuri etc.), căci ar putea permite localizarea rapidă a atentatelor asupra bunurilor publice şi ar înlocui, fiind mult mai eficiente, lungile şi inutilele plimbări ale patrulelor diverselor poliţii comunitare, ai căror membri îşi bălăngăne leneş bulanele de cauciuc, ţinând în mâna dreaptă, stoic, agende albastre.
Miza dezvoltării viitoare a societăţii româneşti constă tocmai în aclimatizarea principiului durabilităţii la condiţiile mioritice. Din păcate, iniţiative lăudabile precum cea susţinută şi de revista 22 (Lets do it Romania), prin care se crede că ţara poate fi curăţată de gunoaiele strânse de ani şi zeci de ani doar într-o singură zi, nu au şanse de reuşită pe termen lung, căci, şi dacă s-ar întâmpla miracolul curăţirii supreme (căci a găsi/localiza toate gunoiale din România ţine de miracol!), acesta nu ar rezista mai mult de câteva săptămâni în faţa poftei românilor de grătare. Dezvoltarea durabilă este condiţia esenţială a progresului material al României, fără de care cel spiritual de tip civic este greu de crezut că va apărea, iar România va rămâne doar o ţară a disperărilor zilnice, în care oamenii normali se vor resemna că nu se plictisesc. Disperând. //
