De același autor
În introducerea raportului sugestiv intitulată ”Trezirea la realitate” Călin Georgescu, directorul executiv al IPID, scrie “Fiecare nouă formulă de guvernare pare să se fi ambiţionat să pornească de la zero, abandonând proiecte la jumătatea drumului şi lansând iniţiative ale căror efecte sunt calculate sub aspect mai mult mediatic sau electoral decât funcţional. Ne-a lipsit de fiecare dată ideea unificatoare a gândirii sistemice, conştiinţa faptului că orice măsură aparent raţională azi poate crea mai târziu efecte perverse cu ramificaţii multiple.(...) Aşteptările pentru perioada post-criză se rezumă la revenirea la situaţia dinainte, fără nici un gând pentru viitor, fără a pune în discuţie faptul că, poate, tocmai modelul nesănătos de dezvoltare pe care l-am urmat timp de douăzeci de ani ne-a adus în situaţia în care ne aflăm.” Dacă am fi puţin răutăcioşi am întreba care model căci în aceste două decenii se pare că am trăit economic la întâmplare, fără a urma nici un model, cheltuind din ce în ce mai mult, împrumutând în acelaşi ritm stupid. Călin Georgescu aminteşte şi de Strategia 2020 care prevede că “reluarea creşterii economice în ansamblul UE va trebui să aibă trei trăsături distinctive de natură principială: să fie inteligentă în sensul de a se baza pe cunoaştere şi inovare; să fie durabilă (sau sustenabilă) în sensul de a promova o eficienţă sporită în utilizarea resurselor, de a majora performanţele ecologice şi a încuraja creşterea competivităţii; să întărească incluziunea în sensul de a creşte gradul de ocupare a forţei de muncă ”. Comisia a mai elaborat strategii şi în trecut însă evoluţia economică a avut nesimţirea să nu ţină seama de ele, de ce ar face-o acum?
Am avut dificultăţi în a înţelege contribuţia academicianului Mircea Maliţa Criza şi culturile nesustenabile care foloseşte nenumărate locuri comune, truisme academice sau mai filosofice de genul “două păcate capitale au fost identificate în cauzele crizei: lăcomia şi aroganţa. Ele sunt tradiţional condamnate de morala religioasă. Lăcomia înseamnă a pretinde un bun la care nu eşti îndreptăţit iar aroganţa este pretenţia de a şti ceea ce doar crezi ca este.” (!) sau “Extinderea civilizaţiei a antrenat popularea întregii planete cu specia umană”. (Ar trebui să ne pară rău, să ne cerem iertare planetei pentru că ne-am înmulţit nepermis de mult ?) Academicianul cu vechi state de plată în regimul comunist exultă “ În speţă s-a dovedit că echilibrarea de la sine a pieţei este un mit şi nu un adevăr economic.” Alte puncte de vedere converg către exact opusul acestei argumentaţii: economia capitalistă poate cădea în picioare precum o pisică. Concluzia este în acelaşi timp complexă şi incomprehensibilă (pentru un profan) “Culturile aflate în faza lor de iminentă nesustenabilitate, pot deveni triste heralde ale declinului, dar nu se pot eschiva de a se înfăţişa la Marea Schimbare, unde se întâlnesc economia, finanţele, ştiinţa, tehnologia, ecologia şi alte domenii cheie ale cunoaşterii şi acţiunii umane.” Am remarcat doar faptul că folosind cuvântul la mare moda sustenabil sau negaţia lui arăţi că totuşi nu eşti fitecine.
Spre deosebire de elucubraţiile lui Mircea Maliţa profesorul Daniel Dăianu oferă o analiză pertinentă, lizibilă şi de către un profan într-ale economiei. Daniel Dăianu este un economist de formaţie liberală care continuă să creadă în fundamentele societăţii deschise, după cum o recunoaşte chiar dacă lasă şi teren de întors. “Libertatea economică şi spiritul întreprinzător, care se află la rădăcina inovaţiei şi progresului economic, se bazează pe şi îşi trag seva din pieţele libere. Dar este înşelător să argumentăm că pieţele libere sunt sinonime cu pieţele nereglementate, cu dispariţia sectoarelor publice şi a politicilor publice.(...) Pentru mine, libertăţile individuale coexistă cu conceptele de solidaritate socială, echitate socială, bunuri publice şi valori morale (încredere, onestitate, simţul responsabilităţii.” Din păcate, mulţi alţii au un cu totul alt set de valori crezând că alte forme de organizare economică ar putea fi mai eficiente şi umane...Parcă ar lua-o de la capăt cu experimentele utopice de tipul celui comunist. Însă cuvintele lui Bismark sunt relevante, cine vrea să distrugă o ţară să se apuce de comunism. Pentru România soluţia lui Dăianu este doar una, cea a bunului simţ economic “Această criză arată că este bine să ne bizuim mai mult pe economisire internă, că este periculos să avem sistematic deficite de cont curent de două cifre şi că trebuie să găsim căi de a orienta resurse spre producţia de bunuri care pot fi exportate şi care pot acoperi cererea internă mai bine. A investi preponderent în servicii axate pe consum, în mall-uri nu este o strategie bună.” Nu a fost nici în trecut când micul nostru boom economic a fost mai degrabă o iluzie optică pentru că banii de aiurea au fost investiţi prost pentru a scoate un profit rapid şi în nici un caz nu au fost cheltuiţi cu gândul la viitor.
Lucian-Liviu Albu se întreabă “Economia la răscruce? Dar ştiinţa economică?” argumentând cu înţelepciune neoliberală “Menţinându-se statul doar în zona reglementărilor strict necesare şi a asigurării cadrului general, s-ar evita tendinţa naturală a acestuia de a vicia pieţele, sistemul concurenţial şi, în final, chiar sistemul democraţiei moderne.” Ce ne facem însă când statul s-a întors masiv în economiile occidentale aparent pentru a le salva dar efectele problematice ale acestei intervenţii vor fi pe termen lung. Adrian Curaj pune o alta întrebare captivantă, curajoasă şi esenţială pentru societatea românească (de aceea eludată ): ”Ce fel de Românie vrem?” Una civilizată, fără manele şi seminţe sparte oriunde, fără OTV, fără peturi, fără nesimţiţi pe şosele şi Ştirile de la ora 5, am răspunde noi, însă punctul de vedere al lui Adrian Curaj este de un alt nivel, analiza sa punând accentul pe importanţa majoră în a investi bruma de fonduri de care statul român mai dispune pentru....inovaţie, cercetare şi dezvoltare. Adrian Curaj face şi zece recomandări aplicate care ar merita studiate de factorii de decizie. O astfel de abordare ştiinţifică ar putea duce intr-un final fericit la dispariţia relelor pe care le-am enumerat mai sus. În plus, adăugăm faptul că în cadrul Programului Operaţional Creşterea Competivităţii Economice există o axă prioritară care se adresează cercetării, dezvoltării tehnologice şi inovării pentru competitivitate cu trei domenii de intervenţie : cercetare/dezvoltare în parteneriat între universităţi/ institute de cercetare-dezvoltare şi întreprinderi, în vederea obţinerii de rezultate aplicabile în economie ; investiţii pentru infrastructura de CDI şi accesul întreprinderilor la activităţi de CDI (în special IMM-urile) cu doua linii de finanţare deschise în acest moment. Bugetul public total al acestei axe este apreciabil: 646 milioane de euro ( 536 milioane ai Comisiei şi 109 ai Guvernului) banii putând fi cheltuiţi până în 2015.
Cristian Hera se concentrează asupra agriculturii şi dezvoltării durabile reiterând stadiul primitiv al agriculturii româneşti care “are un potenţial agricol remarcabil, situându-se pe locul 6-7 in Uniunea Europeana. (...) Cu o suprafaţă de teren arabil de 9,4 milioane hectare, ceea ce înseamnă 0,45 ha pe cap de locuitor, România se plasează din acest punct de vedere pe locul 5 in U.E.” Când ne gândim şi la potenţialul extraordinar al turismului românesc, la potenţialul de cercetare şi inovare, şi, în general, la toate celelalte potenţialuri ale României ne dăm seama că stăm pe o imensă potenţială rezervă de resurse. Problema noastră este că acest potenţial se încăpăţânează sa rămână într-o neplăcută încremenire în proiect. Ne întrebăm dacă nu ar fi fost preferabil să nu avem acest potenţial beneficiind însă de calităţi modeste precum hărnicia, bunul simţ şi cinstea. Frica de Dumnezeu. Victor Giurgiu militează pentru “de la declin la progres în silvicultură” demonstrând că dacă în trecut românul o fi fost frate cu codrul (în care găsea refugiu când hordele de turco-tătari dădeau iama) acest fapt nu mai este de actualitate, separarea apărând ca urmare a lăcomiei (de care ne vorbea atât de plastic d-l Maliţa) românului. “Moştenim în prezent doar aproximativ o treime (27%) din suprafaţa pădurilor existente în trecutul îndepărtat (aproape 80% din actualul teritoriu al României) faţă de procentul optim de împădurire de 45% şi cu mult sub procentul actual de împădurire al Uniunii Europene (42%) şi al unor ţări europene cu condiţii naturale asemănătoare cu cele ale ţării noastre (Slovenia 63%, Austria 47% etc.) Grav despădurite sunt ţinuturile secetoase ale ţării.” Coroborând cu articolul lui Cristian Hera despre agricultura românească nu înţelegem de ce dacă agricultură oricum nu se prea face terenurile rămase disponibile nu sunt împădurite. Cum se vor îmbogăţi nepoţii oamenilor de afaceri români (dar şi de origine maghiară) peste 50-100 de ani dacă nu se plantează de acum puieţi? Căci “Cu cele câteva sute până la câteva mii de hectare împădurite anual pe terenuri degradate din fondul agricol în ultimele două decenii, România deţine un loc neonorabil în Europa (chiar în urma Republicii Moldova).” Însă trebuie subliniat că împădurirea unor suprafeţe nu duce automat la creşterea acelor mii de puieţi căci în România intervine şi factorul uman care pur şi simplu distruge/rupe puieţii. Din fericire pentru pădurile româneşti, acestea vor produce oxigen pentru o populaţie din ce în ce mai restrânsă, după cum o demonstrează Vasile Gheţău în articolul “Cadrul demografic”: “Vom fi mai puţini atunci când vom ieşi din criză, mai îmbătrâniţi demografic, cu o depopulare dramatică a unui număr crescând de judeţe. Iar după 20 de ani de natalitate scăzută, întreaga construcţie demografică va intra într-o faza de accelerare obiectivă a deteriorării, preludiu la derapaj demografic inexorabil” Previziunile autorului indică pentru anul 2050 o populaţie a României de 16.677.000, aproximativ aceeaşi cu cea pe care o avea România după cel de al doilea război mondial. Măsura regresului unei ţări ( să ai aceeaşi populaţie după un secol este o dovadă grăitoare a involuţiei societăţii). Un scenariu optimist ar putea indica o ridicare apreciabilă a nivelului de viaţă fapt care ar face România atractivă atât pentru romanii din Ucraina si Republica Moldova (care nu s-ar bate pentru paşaportul românesc doar pentru a putea să muncească în Italia şi Spania ci pentru a rămâne în ţară) cât şi pentru diverse alte popoare de care, har Domnului, Occidentul este plin.
Astfel de studii sunt utile chiar daca a face previziuni nu este simplu căci viitorul reprezintă o imensă concentrare de posibilităţi. Tendinţele însă se pot analiza iar România navighează chiar şi acum într-o multitudine de opţiuni. Important este să le alegem pe cele mai eficiente şi cele oferă o perspectivă de dezvoltare solida. Studiul oferă soluţii însă cine la va citi şi integra în decizia politică ce este de cele mai multe ori legată de dobândirea unor avantaje pe termen scurt. În România nu se prea lucrează din principiu cu perspective medii sau îndepărtate, totul rezumându-se la acum, la imediat. Al treilea raport ni s-a părut mai slab decât primele două însă este demn de apreciat faptul că există organizaţii în cadrul societăţii civile româneşti care pun întrebări şi aruncă săgeţi bine argumentate (nu doar imprecaţii nervoase şi guturale demne de stadioanele noastre de fotbal) către cei ce decid. Sperăm, pesimist, ca ele să-şi atingă ţinta.
