România serbează viaţa!

Ştim bine, este, evident, un truism, omul modern are nevoie de evenimente. Simte necesitatea unei intime comuniuni cu semenii săi. Sub o formă sau alta, căci cum se poate explica altfel succesul nebun al televiziunii decât prin această nevoie a omului pentru alţi oameni?

În România, îţi poţi da seama de apropierea sorocului alegerilor şi prin intensitatea cu care aproape fiecare localitate organizează diverse evenimente, cunoscute îndeobşte prin termenii festival / sărbătoare / zilele comunei sau ale oraşului. Festivalul gemului, al florii de tei, al mierii, al cireşelor, vişinelor, caşcavelei, ţuicii, vinului. Parcă toamna intensifică apetitul autorităţilor locale pentru organizarea unor astfel de evenimente şi este o dovadă suplimentară în disputa istorică legată de primordialitatea poporului român în acest areal, căci parcă popoarele sedentar-agricole au o apetenţă mult mai mare pentru serbările câmpeneşti, ale recoltei. Uneori, titulatura pompoasă a serbării are prea puţin a face cu desfăşurarea de facto a evenimentelor, căci găseşti prea puţine cireşe, prea puţine gutui sau mere, însă vei descoperi cu uimire tarabele cu tradiţionalele produse ieftine, chinezeşti (jucării la preţuri aberant de mari), producători ai celebrului colac secuiesc, dar şi ai clătitelor gigantice sau gogoşi.

Noţiunea de kitsch postmodern românesc îşi regăseşte întreaga paletă de expuneri. De nelipsit sunt instalaţiile menite a-i bucura pe copii, de obicei aduse la mâna a doua sau a treia din Germania, abordând preţuri nesimţite, 5 lei 3 minute de învârteală / rotire / răsucire / ameţire. Însă segmentul cel mai uşor de cucerit, cel mai naiv este cel care trăieşte încă în marele continent al copilăriei şi care cunoaşte cel mai bine declinările verbului a vrea (am vrut / vreau / aş vrea / voi vrea). De aceea tarabele cu jucării sunt amplasate la nivelul solului, iar vânzători ambulanţi se plimbă cu baloane umflate, adulmecând prada.

Peisajul este populat mai ales cu mese şi bănci din lemn, aşezate sub umbrelele distribuite de mărcile care produc berea şi sucurile carbogazoase, grupate în jurul punctului sensibil al noii arte culinare româneşti, centrul de vânzare şi producere a mesei tradiţional-româneşti: grătarul (pulpe de pui, cârnaţi, mici, ceafă), la care se adaugă eventual şi hamsii dubioase vândute la suta de grame. Inutil de menţionat că preţurile sunt de-a dreptul aberante, cel puţin duble decât în mod normal, însă tunul trebuie dat într-un interval scurt, de maximum două zile, profitul maximalizat, stomacul românului repede umplut. Fumul amestecat al diverselor grătare concurente emană în atmosfera înecăcioasă semnele aparentei prosperităţi şi veselii valahe.

Multe astfel de evenimente rurale au loc pe tăpşanul comunal sau stadionul echipei locale (după caz, Viforul, Voinţa, Progresul, Concordia sau Avântul), unde este amplasată, în mod necesar, o scenă pe care evoluează rapsozii locali, acompaniaţi de grupul de dans popular al Căminului Cultural (dacă el mai supravieţuieşte, însă este posibil să reunească cele două perspective aparent de nereconciliat, cea păşunist-semănătoristă, ansamblul folcloric, şi cea progresist-integrator-europeană, clubul în care şi la ţară se produce fenomenul cunoscut sub titulatura de clubbing!) sau al Centrului Cultural (o titulatură mult mai europeană, care începe să-şi facă locul şi în mediul rural). Uneori, în funcţie de buget şi de mărimea oraşului, sunt angajate trupe de muzică rock, folk, hip-hop, disco, iar finalul serbării este marcat printr-un foc de artificii.

Aceste chermeze populare nu au fost inventate de ieri, de azi, având o lungă tradiţie în mediul rural, poate estompată în timpul regimului comunist, având în vedere că nimic nu-i displăcea regimului totalitar decât mase de oameni reunite anarhic, fără o disciplină de partid, greu de infiltrat şi de manevrat, de făcut să tacă, pentru a se supune şi a nu contesta ordinea. Unul dintre beneficiile directe ale libertăţii regăsite după 1989 este tocmai acest aparent detaliu: sărbătorile pot fi chiar prilej de bucurie, de uitare, de distracţie. Însă ele reprezintă şi un bun prilej pentru a studia frânturi din specificul naţional.

În mediul urban, există şi încercări de a rafina aceste evenimente, oferindu-le o nuanţă culturală (minunate festivaluri de film, care, parcă, se înmulţesc în fiecare an, ceea ce reflectă succesul internaţional al noii filmografii româneşti, însănătoşită brusc după epoca Sergiu Nicolaescu, care, e drept, are dificultăţi în a se reflecta şi în plan intern - câte săli de cinematograf mai funcţionează astăzi în România? Foarte puţine, iar la Mizil sau Rădăuţi mai greu vor apărea mall-uri cu săli bine dotate dolby-sound). O altă modă care-şi face loc în această materie este cea a festivalurilor medievale. Evident, precursorul acestei tendinţe a fost cel din Sighişoara. Cel de la Suceava a ajuns la cea de a cincea ediţie. În mod paradoxal, chiar şi autorităţile din Câmpina au dorit să imprime o tentă medievală serbărilor de toamnă, chiar dacă oraşul nu are nici măcar o urmă de tradiţie medievală, chiar şi vechiul centru interbelic fiind ras de pe suprafaţa pământului (asemenea altor oraşe din Muntenia şi Moldova) de furia ceauşistă. Cu atât mai simpatică a fost apariţia domniţelor în rochii grele, cu falduri până la pământ, şi a cavalerilor cu zale, coifuri şi săbii de aluminiu, călărind armăsari fragili, într-un decor dominat de semeţe blocuri gri, bastioanele nemuritoare ale regimului comunist, pe care, of, Doamne!, nici până astăzi nu le-am văruit!

Nu numai în judeţul Prahova avalanşa evenimentelor este remarcabilă. 8 septembrie – Serbarea castanilor (Măneşti); 10-11 septembrie - Festivalul caşcavelei, ediţia a X-a. Încercare de explicaţie: Manifestare complexă, cu participare judeţeană. Târg de produse alimentare specifice zonei montane, expoziţii de artă populară şi obiecte meşteşugăreşti, spectacole folclorice, horă, foc de tabără, distracţii (Valea Doftanei – Baza sportivă); 23-25 septembrie, Valea Călugărească - Sărbătoarea vinului, ediţia a IX-a. Manifestare complexă cu participare judeţeană şi naţională. Spectacole, expoziţii, târg, degustări şi concursuri de vinuri, petrecere, dans; 25 septembrie, Şotrile – Festivalul cătinei. Ziua localităţii. Spectacole folclorice, expoziţii, târg, cu participare judeţeană; 16 octombrie, Cocorăştii Colţ – Festivalul cocorilor, ediţia a IV-a. Manifestare complexă, cu participare judeţeană şi naţională. Muzică de fanfară, spectacole folclorice şi de muzică uşoară, expoziţii de artă populară şi produse meşteşugăreşti, târg, distracţii, dans, cu participare judeţeană şi naţională (sursa: www.cjph.ro). Credem că este singura omagiere, evident, în lipsă, a acestor frumoase păsări intrate într-un nejustificat con de umbră.

Recunoaştem că nu suntem unici în Europa în organziarea unor astfel de evenimente (şi Franţa, Italia sau Spania fiind pline de ele), căci ele fac parte din ţesutul intim al fiecărui popor. Toate aceste serbări au fost promovate de factorii locali şi judeţeni pentru că permit o deloc subtilă campanie electorală (indiferent de perioada afişării). Este obolul pe care cetăţenii trebuie să-l acorde factorului politic care organizează aceste manifestări nu din bugetul personal, ci, mai ales, din bugetul public, cu participarea, de la caz la caz, a sponsorilor din mediul privat (mai mult sau mai puţin strânşi cu uşa). Această competiţie în domeniul loisir-urilor tradiţionale este simpatică şi dovedeşte natura veselă a poporului român, atât de departe de retorica prăpăstioasă a automatelor de serviciu ale televiziunilor de ştiri, programate parcă anume pentru a induce populaţiei o stare de psihoză generalizată, vecină cu sinuciderea. Însă cele două perspective nu sunt complet antagonice, românul poate să stea în faţa televizorului înjurând, pentru ca, peste puţin timp, să iasă la Serbarea Murei sau Păpădiei pentru a servi un mic, o bere, alungând durerosul spleen naţional. //