De același autor
Avem un litoral. Ce (re)găsim acolo? Soarta crudă care a lovit bugetarii autohtoni m-a obligat să iau măsuri corespunzătoare şi să elimin varianta unei vacanţe îndestulătoare într-un hotel de patru stele, all inclusive, în ţări rivale şi inamice istoric şi să aleg varianta low budget. De ce nu am explora şi staţiunea Eforie Nord?, m-am întrebat cu un patriotism ardent şi tâmp. Ce ar putea să-i lipsească staţiunii Eforie Nord în comparaţie cu Albena sau Alanya?
Niciunde nu se reflectă mai bine caracterul naţional românesc decât pe litoralul Mării Negre. Din fericire, România nu s-a extins militar şi politic către alte zări, alte litoraluri mai calde care, astfel, au scăpat de la o distrugere garantată.
Eforie Nord pare mai mult o adunătură haotică de vile, pensiuni, hoteluri de două-trei stele, la care se adaugă sute de tonete şi tarabe. În staţiune domneşte un primar PSD, care, chiar de la intrare, anunţă într-un panou electoral, voit uitat în rondul de la intrare, de la ultimele alegeri locale din primăvara anului 2008, faptul că din 2004 Eforie este altul. Cu totul altul. Vechiul principiu maoist, puţin schimonosit, al revoluţiei continue – campania electorală continuă.
Circul Americano, promovat de o dubiţă cu boxe negre, pe fundalul unui hit estival, dresură de animale sălbatice în incinta circului. Mizerie. Scoici putrezinde, amestecate cu coji de seminţe, iată adevăratul brand al litoralului românesc. Doamnă în vârstă, cu prestanţă, plimbată în barcă pneumatică de soţ şi fiu scuipând cojile de seminţe în mare, la câţiva metri de mal. A înota printre aceste coji de seminţe reprezintă una dintre tentaţiile staţiunii. Covoarele de coji de seminţe dovedesc curajul inutil al lucrătorilor de salubritate. Dar oare cine produce aceste coji de seminţe? Natura? Da, natura umană valahă. Figura unui căpitan-de-navă cu accent moldovenesc şi chipiu specific, comercializat de către vânzătorii ambulanţi la zecile de tarabe, cu burta proeminentă, asemeni unei prove înaintând în apele tulburi ale oceanului veşnicii tranziţii româneşti, dând ordine unui puradel „haidi copili sî ti speli“. Răspunsul primit este spăşit: „Da, domnu’ căpitan“. Poate cu ironie? Ajungând la problematica burţii la bărbatul român contemporan, nu se poate constata decât reuşita zecilor de clipuri publicitare la toate băuturile şi produsele culinare nesănătoase. Bărbatul român are încredere deplină în puterea miraculoasă a reclamei la bere, mai ales când însuşi căpitanul echipei naţionale de fotbal o propovăduieşte. Şi cine suntem noi să-l contrazicem pe Cristi Chivu? De aceea, o consumă în cantităţi industriale, chiar la preţuri umflate (4 lei paharul de bere normală). Rezultatul, asociat foarte strâns cu consumul de shaorma, grătare şi kebabi este foarte vizibil pe plajele româneşti: din zece bărbaţi, cel puţin nouă au burţi care în alte condiţii ar putea fi asociate cu graviditatea feminină din luna a treia până în luna a noua.
Distracţie. Spectacol de revistă - Invitaţie la nuntă. Socrii mari: Rică Răducanu şi Stela Popescu, socrii mici: Doru Octavian Dumitru şi Maria Ciobanu anunţă căsătoria fiului şi fiicei lor Jean de la Craiova şi Rada din Chişinău. La această nuntă va fi invitat de către Axinte viitorul preşedinte al României: Dan Diaconescu. Cavaler de onoare: Cioro de Luca. În mod cu totul şi cu totul excepţional, socrii mari şi socrii mici vor ciocni cu invitaţii o cupă de şampanie la intrarea în circ... pardon, în sala de spectacol, teatrul de vară. Preţul este unul de criză, fabulos, numai 10 lei. Ţociu, Palade şi invitaţii lor în mega spectacolul De-aş fi Dumnezeu pentru o zi. Vast program, metafizică întrebare, dar care sunt sigur că şi-a găsit rezolvarea în măscările celor doi clovni. Servicii: umflăm şi lipim saltele şi colac. Vindem kebabi, hamsii, shaorma, struguri (10 lei kilogramul), papuci, colacuri, gogoşi inelate pentru doamne demachiate şi cu poftă de karate. Nici urmă de turişti străini. Doar la o terasă, pe o plajă, trei sârbi ţipau strident profitând de faptul că nu-i înţelegea nimeni. O constatare: te poţi caza şi mânca ieftin. De ce? Poate pentru că cei implicaţi în turism şi-au dat seama de concurenţă, de beneficiile economiei de piaţă, pentru că au făcut şi citit studii de marketing? Nu, doar pentru că nu se plăteşte TVA (taxa pe valoarea adăugată - nota bene!). În mare măsură, TVA-ul a răposat în turismul românesc. A cere chitanţă sau factură pentru un serviciu (de exemplu cazarea) devine o formă de injurie, un afront la care supui comerciantul sau posesorul de pensiune, care imediat ţi se va plânge de nemernicia şi nimicnicia statului care nu face nimic. Păi cum să facă dacă tu îl furi? Nu am pus această întrebare niciunui astfel de acţionar al turismul românesc de teamă să nu fim bătuţi sau otrăviţi. Este unul dintre marile daruri ale scrisului postum: poţi fi mai curajos în faţa tastaturii decât în faţa unui burdihan feroce. De altfel, acesta este marele paradox al celui implicat în turism: doreşte o infrastructură perfectă, curăţenie, locuri pentru entertainment, însă nu doreşte să-şi aducă o contribuţie la toate acestea. Să o facă proştii! A fura statul este un fenomen atât de înrădăcinat, cu o vechime atât de mare, încât cei care îl practică – din ce în ce mai numeroşi –, nici măcar nu-l percep ca atare. Statul ne este marele duşman. A fura statul are o îndelungată tradiţie istorică şi, oricât am fi tentaţi să credem în unicitatea carpato-danubiano-pontică, fenomenul face parte din rezistenţa oferită de popoarele dominate procentual de ţărănime unui stat considerat a-i reprezenta doar pe nobili şi, ulterior, păturile subţiri urbane / burgheze. Pe de altă parte, este greu de înţeles cum pot funcţiona atât de multe pensiuni în zonă, fără ca şi autorităţile locale să fie în cârdăşie într-o formă sau alta. Greu demonstrabil, dar aspectul este evident. De aceea, este cu atât mai puţin comprehensibilă dorinţa ministrului Turismului de a încuraja venirea turiştilor străini în România, pe banii publici, pentru a mări profitul unor agenţi privaţi care nu au de gând să plătească nici măcar TVA. Însă nu este oare acesta adevăratul logo al ţării? Să dăm de la mulţii amărâţi puţinilor aleşi? Nu aşa s-au făcut marile averi în România postdecembristă?
Numărul copleşitor al locurilor unde se poate cumpăra ceva de mâncare (dughene, cantine, restaurante cu specific mixt-generalist gen talmeş-balmeş culinar) dovedeşte, fără putinţă de tăgadă, că adevăratul motiv pentru care românul vine pe litoralul românesc este acela de a mânca. Cât mai mult şi cât mai nesănătos, căci a fi servit reprezintă sfidarea la adresa unui sistem care-l umileşte în fiecare zi. Să aibă şi el săptămâna de concediu în care poate să ordone / să se răstească la alţii / să fie boier aruncând cu banii / să moară de ciudă toţi duşmanii.
Concluzia nu poate fi decât una singură, tristă, dar realistă: turismul românesc nu va ieşi de sub zodia anonimatului său ancestral indiferent de numărul campaniilor de re-re-brănduire (oribil barbarism) şi al frumuseţii naturii, mănăstirilor şi piscurilor, atât timp cât întregul popor român nu va parcurge o etapă importantă de recivilizare. Cât timp îi va lua, rămâne de văzut. //
