Când URA bântuie în țoale de lux peste tot prin lume

Anul 2025 nu răsfață democrația. E suficient să citești în fiecare zi știrile ca să înțelegi asta. Iar faptul că democrația e cu atât mai solid așezată în societate cu cât libertatea de expresie artistică e mai mare e un truism pentru toți cei care se apleacă asupra subiectului.

Așadar, când libertatea de expresie artistică e zgâlțâită din temelii de un comunicat ca acela făcut de BOR despre spectacolul Proorocul Ilie, de la Teatrul Național din București, în regia lui Botond Nagy, mecanismele, și așa mereu puse la încercare, ale democrației se zdruncină.

Doar că, în contextul de azi, aflat în radicală transformare, aceste mecanisme au de confruntat instrumente autoritare diferite și, aș spune, perfid „democratice”, prin natura lor. Când comunicatul BOR spune „luăm act cu mâhnire de utilizarea defăimătoare a simbolurilor religioase creștine în timpul interpretării piesei de teatru Proorocul Ilie”, ar rezulta că aceia care adresează comunicatul au văzut piesa. Or, reacția – din câte citesc în mass-media – este rezultatul exclusiv al unor comentarii și imagini care circulă pe TikTok și pe alte rețele sociale. Așadar, comunicatul răspunde la ceea ce, în lumea virtuală, devine o realitate pe care BOR o comentează ca atare, fără să se îndoiască de ea.

Amintesc aici că, în 2016, în plină campanie prezidențială americană de atunci, o teorie conspiraționistă care a primit apoi titlul generic de Pizzagate a fost răspândită masiv pe Reddit, 4chan și Twitter. Ca urmare, un bărbat din Carolina de Nord, Edgar Maddison Welch, a călătorit până la Comet Ping Pong (pizzeria cu pricina) pentru a „investiga” presupusa conspirație pedofilă de care erau acuzați masiv proprietarii. El a intrat în pizzerie cu o pușcă de asalt și a tras într-un dulap pentru a deschide o ușă, dar nu a găsit nimic care să susțină acuzațiile. Proprietarul și angajații pizzeriei au primit amenințări cu moartea de la susținătorii teoriei conspiraționiste. Tot ceea ce descriu mai sus s-a petrecut pe rețele, fără vreo verificare prealabilă a realității.

 De ce crede BOR, de fapt, că este necesar să reacționeze? Iată motivul real, clar formulat de regizoarea Catinca Drăgănescu: „Scandalul declanșat în jurul spectacolului Proorocul Ilie de la Teatrul Național din București nu este despre credință, ci despre control. Într-o societate democratică, teatrul are datoria să provoace, să chestioneze, să reflecte contradicțiile lumii în care trăim. Când arta e chemată la ordine de instituții religioase, politice sau administrative, semnalul este periculos: se testează limitele libertății de expresie sub pretextul «ofensei».” (...) În România de azi, pare că arta trebuie să-și justifice existența în fața celor care cred că pot decide ce e „acceptabil” pentru public. Și asta e periculos. Pentru că următorul pas e ca artistul să-și ceară iertare. Sau să tacă. Iar a tăcea acum înseamnă a accepta că un artist trebuie să ceară voie pentru ceea ce creează. Nu teatrul trebuie să-și revizuiască instrumentele. Ci noi, ca societate, trebuie să ne întrebăm „când a devenit libertatea de creație o problemă de ordine publică?”.

 Reacția direcției TNB la comunicatul BOR este imediată, justă și binevenită: „Spectacolul «Proorocul Ilie» nu își propune să aducă vreo ofensă credinței creștine sau oricărei alte convingeri religioase. Dimpotrivă, montarea este o reflecție asupra credinței, asupra fragilității convingerilor umane și asupra pericolelor extremismului de orice fel. (...) Menționăm că unele imagini apărute pe platformele sociale au fost scoase din contextul real al spectacolului, prezentând fragmente izolate într-un mod care distorsionează mesajul artistic al montării”.

Nu la fel de inspirată este reacția ministrei Culturii, Natalia Intotero. Domnia sa vorbește în termeni de „incident nefericit”, „soluționare” și înlocuiește un secretar de stat cu unul chemat să „rezolve situația”. Subscriu comentariilor lui Carmen Crețu legate de atitudinea ministrei: „Ce anume dorește să «soluționeze» Natalia Intotero? Conținutul unui spectacol? Prin ce metode? Pentru că ultimul minister care «soluționa» creația artistică se numea Comitetul pentru Cultură și Artă, și se întâmpla în urmă cu vreo 40 de ani. În realitate, singurele aspecte care trebuie soluționate sunt amenințările primite de regizor și echipa artistică, iar acest lucru este exclusiv în atribuția organelor de urmărire penală, nu a secretarilor de stat din Ministerul Culturii.

Ministerul Culturii trebuie să clarifice urgent: Ce cadru legal ar permite «soluționarea» unui act artistic legal? Ce măsuri concrete intenționează să ia secretarul de stat menționat? Ce poziție are ministerul față de amenințările primite de regizor?”.

Aș adăuga la această listă scurtă formulată de avocata Carmen Crețu o întrebare esențială, legitimă și urgentă: De ce nu este doamna Intotero la fel de scandalizată de prelungirea inadmisibilă și ilegală a situației de interimat la direcția TNB? Motivul să fie oare acela că pe un director interimar îl poți da afară simplu, cu o semnătură de ministru? În aceste condiții, controlul, adică șantajul autoritar evocat mai sus, este foarte ușor de exercitat. 

 Făcând o comparație binevenită, Ionuț Sociu este tranșant: „În urmă cu un deceniu, Romeo Castellucci și-o lua la greu după spectacolul On the Concept of the Face, Regarding the Son of God, iar Rodrigo Garcia pentru Golgota Picnic. Tot pe motive religioase, ca și în cazul Proorocul Ilie. Au fost proteste masive atunci în Franța, Polonia și în alte locuri, unde s-au activat ultraconservatorii, preoții, galeriile de fotbal ș.a. Cea mai amplă discuție a stârnit-o spectacolul Golgota Picnic, mai ales după ce organizatorii festivalului Malta Poznan au anulat o reprezentație programată pentru ediția din 2014. Scandalul a fost imens în Polonia și a dus la dezbateri la nivel național despre libertatea de exprimare, raportul artă/religie ș.a. (...) Ce vreau să spun cu asta? Dincolo de faptul că organizatorii festivalului Malta Poznan au cedat în fața presiunilor, am văzut totuși că, în mai toate cazurile, reprezentanții ministerelor de Cultură (cu miniștrii în frunte, din Franța, Polonia și din alte țări unde au fost acele spectacole în turnee) au avut o poziție fermă în această privință. Pe scurt: au susținut libertatea de exprimare/creație. Nu există cale de mijloc aici”.

Solidar cu Botond Nagy și TNB este și Radu Afrim: „Teatrul Național București e într-un moment foarte bun al lui. Biletele la sălile mari se vând în câteva minute, conformismul reconfortant care era marca acestei instituții sub alte conduceri a început să pălească încă din timpul lui Caramitru. Acum, pe scenele TNB-ului se joacă spectacole de artă, inovatoare, curajoase. Specie rară într-o țară care i-a dat papucii lui Brâncuși. Se joacă și spectacole de agrement, pentru cei care vor să petreacă doar clipe amuzante la teatru.
Când faci un spectacol în una dintre cele două săli mari ale TNB-ului, trebuie să te aștepți la reacții extreme. Și să-ți asumi riscuri. Nu însă și riscul de a-ți vedea viața amenințată de extremiști care, sub umbrela religiei, devin apostolii urii. La începutul «Pădurii spânzuraților» am ținut să apară pe scenă, imense, cuvintele: «ura rea». Sunt un om religios, relația mea cu Dumnezeu e una intimă. În același timp, sunt un artist liber. De aceea sunt alături de regizorul Botond Nagy, echipa spectacolului și alături de conducerea TNB-ului în aceste zile în care, oricum, societatea e divizată mai mult ca niciodată, în aceste zile în care URA bântuie în țoale de lux peste tot prin lume”.

 Constat totuși că, după tot ceea ce am citit ca reacție de solidarizare cu Teatrul și cu regizorul, tot pe rețelele sociale, sindromul colectiv de neputință învățată e însă triumfător. Din păcate, lumea noastră suferă cronic de acest sindrom. E vorba despre convingerea că, orice am face, nu se va schimba nimic și că trebuie să suportăm realitatea, oricât de dureroasă și de periculoasă. Să acceptăm că se pot croniciza practici ilegale și/sau anti-democratice pe care nu le sancționează nimeni activ, fiindcă, vorba lui Houellebecq, până la urmă toată lumea se va supune... doar „ce este mai dulce pentru ființa umană decât supunerea?!”

 Ofelia Popii, actriță în „Proorocul Ilie”, comentează: „Te trezești într-o dimineață și îți dai seama că trăiești într-o țară ce seamănă izbitor de tare cu un sat din Polonia.... Doar că, surpriză!, viața bate scena...”.

 Dar, pe 1 aprilie, lui Victor Rebengiuc i se va acorda premiul GDS 2024. Un moment foarte potrivit să constatăm că orice neputință învățată are, din fericire, în fiecare generație, contraexemple umane și artistice posibile și remarcabile.

Putiința se învață și ea! //

Notă: Fraza din titlu îi aparține lui Radu Afrim