Cele șapte morți ale culturii

În lumea culturală, în general, săptămânile trecute au adus doar șocuri negative dinspre administrație.

Corina Suteu 05.04.2022

De același autor

Am fost să revăd, pentru a cincea oară, Carousel, la Bulandraîn regia lui Andrei Șerban. După doi ani de pauză din pricina pandemiei, spectacolul a izbucnit pe scenă cu aura sa intensă, triumfătoare. Am rămas cu lumina și strălucirea din jocul Anei Ularu și al lui Vlad Ivanov, cu sentimentul de „teatru cu majusculă” pe care l-au transmis toți actorii, cu fericirea spectatorilor și cu momentul de la cabine, după spectacol, când Mirela Gorea mi-a spus: „Am simțit că parcă eram în vechiul Bulandra...”

Așa simțisem și eu.

Și, în același timp, se năștea în interiorul meu, la câteva ore după spectacol, o mare nemulțumire, dublată de sentimentul de neputință că nu era acolo în sală administrația Primăriei responsabilă pentru instituții de cultură, ca să simtă de ce teatrul este o artă esentia. Să înțeleagă în ce fel, prin asemenea spectacole și prin cultură (nu prin improvizații activiste), se oferă cetățenilor unui oraș care devine tot mai murdar, mai agresiv, mai neîngrijit – și asta din vina aceleiași administrații – un moment insular și prețios, o stare de grație. 

În lumea culturală, în general, săptămânile trecute au adus doar șocuri negative dinspre administrație. Ștefan Balici a fost înlocuit de la direcția Institutului Național al Patrimoniului, pentru că interimatul îi expira. Balici a fost, timp de cinci ani, director cu mandat câștigat prin concurs în 2016. Prin lege, el a rămas, după încheierea mandatului, interimar. Ministrul Romașcanu l-a înlocuit cu alt interimar, deoarece raportul său de evaluare a fost notat sub nota care i-ar fi permis prelungirea automată a mandatului. 

Zece mii de semnături ale unei petiții în favoarea lui Ștefan Balici, foarte numeroase luări de poziție publice ale profesioniștilor și ale organizațiilor cu autoritate din patrimoniu au încercat să determine revenirea asupra deciziei a ministrului culturii.

Solidaritatea unanimă – atât de rară între profesioniștii din orice domeniu – manifestată față de felul în care Ștefan Balici a condus INP, dar și față de parcursul profesional al acestuia a fost imediată și impresionantă. 

El a plecat de la INP cu un portofoliu nerecunoscut de actuala administrație, dar legitimat de oamenii de profesie. „Ce să pricepeți dumneavoastră din activitatea unui om pe care dacă îl sunați noaptea la ora 2 în weekend, îl găsiți pe vreun drum între două monumente aflate în suferință?!”, scria Eugen Vaida (inițiatorul Ambulanței pentru Monumente), adresându-se ministrului Romașcanu.

Nu a contat. Decizia era deja luată.

La ICR, numirile de la filialele din străinătate au născut și ele multiple reacții negative. S-a gândit cineva însă ce sacrificii s-au făcut, între 2006 și 2012, pentru ca programele gândite de Patapievici și de echipele sale să poată funcționa, în ciuda sistemului administrativ, greoi și inadaptat? Dacă oameni potriviți și vizionari ar fi numiți la ICR în funcții acum, ei ar avea doar instrumente birocratice și nefuncționale la dispoziție.

De aceea și sunt promovați și menținuți sinecuriști pe aceste posturi. Pentru că lor le este indiferent cum funcționează sistemul. De ce au lucrat cum au lucrat echipele din subordinea lui HRP? Fiindcă erau profesioniști legitimi și își înțelegeau responsabilitatea.

Și totuși, acel sistem a fost aneantizat. Până la urmă, administrația a revenit la dominația sa toxică și a dezmembrat iremediabil o instituție publică condusă vizionar și eficient. Iar acum sinecurile s-au instalat definitiv.

În  artele vizuale, situația recentă nu e mai puțin dramatică. Suzana Vasilescu, președinta Alianței Galeriilor de Artă, scrie, comentând forma actuală înaintată către parlament de modificare a Ordonanței 51/1998 (finanțarea proiectelor culturale), că, dacă această formă devine lege, ea va obliga 99% dintre galeriile existente și operatorii culturali, microîntreprinderi să se închidă. E din categoria „statul român împotriva României”, notează amar Roxana Dragu – Galeria Moebius pe Facebook. Dorim antreprenoriat cultural, dar îi sancționăm pe antreprenori. 

În fine, iată ce se petrece în teatru.

Director interimar la Teatrul Național din Bucureşti, actorul Mircea Rusu acceptă, pe 27 martie, organizarea unei conferințe-spectacol avându-l ca protagonist pe Dan Puric –actor al Teatrului Național. Alegerea e greșită. Dan Puric afirmă de ani buni public convingeri mai mult decât discutabile, mai ales în contextul invaziei Rusiei în Ucraina – putinism, homofobie –, dar are un public fidel și numeros.

Desfășurarea evenimentului e completată cu distribuirea pe scaune a unei publicații cu un conținut propagandist-naționalist. Mircea Rusu pretinde că nu știe cum au ajuns acolo publicațiile al căror conținut însă nu-l revoltă, iar ministrul cere o anchetă internă. Spre deosebire de Ștefan Balici, Mircea Rusu nu are unanimitatea breslei sale. Dimpotrivă. 

Cine ar fi crezut că în decursul unui an calendaristic se vor stinge atât Ion Caramitru, cât și Ioan Onisei. Mircea Rusu nu era pregătit să preia rolul în care, în urgență, a fost așezat. Ministrul însă ar fi trebuit să fie conștient de asta.

Pe de altă parte, cine e cu adevărat pregătit să preia „uzina” care este astăzi TNB?! Mai ales în contextul în care legea managementului, cea actuală, este un alt produs, depășit și contraartistic, al administrației. Revelator, cred, este faptul că marii regizori și actorii cu greutate nu se interesează de subiect – cu toate că, de fapt, miza reală ar fi trebuit să fie declanșarea unei dezbateri publice în jurul TNB despre cum poate fi contracarat efectiv discursul de tip Puric și ce fac instituțiile publice în legătură cu asta.

Regizorii consacrați – în afară de Radu Afrim pe FB –  nu au nici ei un interes pentru subiect, doar neobosiții „veghetori” la corectitudine politică dau drumul deja bine exersatei lor muniții, autolegitimându-se, încă și încă o dată, în fața unei comunități artistice obosite și dezorientate, atât ideologic, cât și moral.

În fine, se pun câteva tunuri critice pe Marius Manole – singura figură extrem de vizibilă care își spune părerea legată de demiterea eventuală a directorului. El condamnă programarea evenimentului cu Puric, dar consideră, pur și simplu, că interimatul lui Mircea Rusu nu trebuie să fie întrerupt din acest motiv.

Ce exemplu al jalnicei duplicități a situației e faptul că Iulian Bulai, președintele Comisiei pentru cultură la Camera Deputaților, aruncă acuzații la adresa actorului și face o ironie grosolană și homofobă în plină dezbatere televizată pe România TV. De ce tac oare veghetorii corectitudinii politice în cazul lui Bulai?! 

„Ce se dorește este exact ce se întâmplă: dezbinarea actorilor. Este cazul clasic de întoarcere a unora împotriva altora. În loc ca lupta comună să fie împotriva extremismelor, discursului urii și naționalismului, oamenii ajung să se delegitimeze unii pe alții. În loc să identifici problema, te epuizezi în atacuri care nu duc nicăieri. Sunt exact capcane în care se cade superușor și care, de fapt, îi inocentizează pe cei care ar trebui să fie trași la răspundere”, scrie, just, Mihaela Michailov.

Suntem din nou, ca și în cazul Balici, „la mâna” administrației, ca autoritate supremă, ca „judecător activ”, discreționar și exclusiv al situației, în loc să dăm spațiu discuției despre valori și principii.

În fine, în același timp se agravează situația reorganizării vădit antiartistice a teatrelor bucureștene, ai căror directori sunt evaluați „cu agenda”. La începutul anilor ’90, Ion Caramitru povestea despre revoltele din teatru ale actorilor care uitaseră că sunt acolo ca să se pună în slujba vocației lor și că au șansa să fie într-un teatru ca Bulandra. 

„M-am săturat de aceste flacaisme”, îmi spunea. Mă tem că azi am ajuns la mâna flacaismelor administrației. 

Coincidența face ca Teatrul Metropolis (fost Theatrum Mundi) – care a devenit recent o țintă – să fie teatrul pe care l-am condus la înființarea lui ca teatru de proiect, în anii 1990. Acest teatru a fost primul din țară care legitima posibilitatea de a lucra pe principiul colaborărilor și succesul său a fost imediat. „Teatru descompus”, spectacolul de Matei Vișniec, în regia Cătălinei Buzoianu, avându-i în distribuție pe Maia Morgenstern, Răzvan Vasilescu/Mircea Rusu, Mircea Diaconu și Horațiu Mălăele, a fost primul spectacol de mare succes cu actori contractați independent. Un  asemenea teatru are nevoie de buget pentru funcționare, dar și pentru colaboratori – acesta e însuși principiul său de existență, deosebit de cel al teatrelor de repertoriu. Fără bugetul alocat colaborărilor, un teatru de acest fel este mort. 

Care e, așadar, economia pe care o face Primăria împiedicându-l să producă spectacole? Și care sunt criteriile evaluării realizate pentru anii de pandemie în care toate teatrele au suferit și NU au avut sprijin de la administrația locală?!

„Știați că toate teatrele din Bucureşti au avut în ultimii doi ani cele mai mici finanțări publice din ultimii 20 de ani? Știați că la nivel legislativ și administrativ nu s-a făcut nicio schimbare/îmbunătățire și că teatrele încă funcționează ca niște întreprinderi care produc șuruburi și piulițe, nu cultură? M-aș bucura să văd că lumea teatrală se scandalizează și se coalizează, în primul rând, în această direcție.

Și mai spun că sistemul e format din noi toți și că fără unitate de breaslă vom bălti în sărăcie și în irelevanță societală. Vom trăi o moarte lentă a ceea ce înțelegem azi ca sistem cultural”, notează, pertinent, Anghel Damian.

În concluzie: există vreo viziune care conduce această, citez din Nicușor Dan, „punere în ordine a teatrelor” și „închidere a robinetului risipei”? Sau este vorba despre aceeași perspectivă despre teatre ca întreprinderi care produc șuruburi și piulițe?!

Și, în general, există vreo viziune a administrației noastre pentru patrimoniu, teatre, politică externă culturală?

Încurajez toată această lume administrativă să vadă Carousel. Va auzi, cu satisfacție, și următoarea replică: „Să-ți intre bine în cap, administrația nu e niciodată de vină”. 

Mă simt obligată să explic: e o ironie! //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22