De același autor
Îmi este foarte greu să găsesc argumentele pentru care, încă la ora asta, partiturile manuscrise ale lui George Enescu stau în containerele prost izolate de la Muzeul Enescu din București. Articolele demascatoare, atât de necesare, publicate pe site-ul Cultura la Dubă (o reverență pentru jurnalista Alexandra Tănăsescu), scrisoarea semnată de un număr impresionant de personalități ale culturii din România și din alte țări, comentariile care au curs pe rețelele sociale zilele trecute și declarațiile fals liniștitoare ale Ministerului Culturii în legătură cu subiectul nu au determinat cea mai simplă dintre acțiuni: mutarea imediată a numitelor arhive într-un loc sigur și adecvat. De asemenea, se impuneau cât mai rapid preluarea și demararea unor proceduri de restaurare. S-a trimis o comisie specializată, care a efectuat o evaluare sumară – deci insuficientă – a situației, și s-a făcut o conferință de presă ca să se bifeze transparența. Dar nimic din acțiunile de mai sus nu a condus în mod real către plasarea partiturilor în condiții de protecție egale cu nemăsurata lor importanță și inestimabila lor valoare pentru cultura națională.
Situația de față este acut revelatoare pentru atenția dată de autorități culturii naționale.
E, în primul rând, dovada faptului că numărul mare de administratori și funcționari dedicați acestui domeniu în România nu resimt – în majoritatea lor – o responsabilitate activă pentru însuși obiectul și subiectul muncii pe care o fac. Funcționarii culturii au devenit profund indiferenți la ceea ce, de fapt, le justifică existența. Asta se petrece pentru că sunt descurajați, lipsiți de motivație, prost plătiți, uneori pur și simplu incompetenți sau fiindcă mulți dintre ei au început să sufere de o cronică oboseală instituțională. Ea este bazată pe experiența îndelungată a inerției și lipsei de resurse niciodată corectată în ultimele decenii. Iar când, printre ei, un avertizor cu etică profesională nedeteriorată sună alarma, acela e sancționat fiindcă a zguduit amorțeala și inerția și, mai ales, pentru că nimeni nu mai are încredere că lucrurile pot fi reparate. În același timp, de-a lungul vremii, se instalează în orice instituție publică un fel de drept dinastic al celor care au petrecut acolo un timp îndelungat și care blochează orice încercare de schimbare necesară și benefică. Iar formele administrative și birocratice rigide și legislația neadaptată unui domeniu precum este cel atât de suplu al culturii pun o lespede fatală peste revizuiri care să regenereze dinamica organizațională și să îi redea sens.
Nu în ultimul rând, această organizare dinastică e spațiul ideal în care se țes complicități rezistente și un lanț al slăbiciunilor foarte greu de dezmembrat. Dezvăluirea unei minciuni și a unei nereguli, mai ales atunci când e așa de gravă ca aceea a depozitării manuscriselor Enescu, poate conduce la un efect de domino în care un șir întreg de responsabilități și responsabili sunt puși în lumină. Așa că e mai bine să nu se întâmple nimic radical, fiindcă angajații au învățat din experiență că scandalurile importante, asemenea miracolelor, durează foarte puțin.
În plus, dacă vorbim de patrimoniu, e bine să observăm că acesta, spre deosebire de artele vii, de pildă, nu poate bate la ușă să reproșeze autorității că nu face lucrurile cum trebuie. Partiturile lui Enescu sau zidurile clădirilor de patrimoniu nu pot ajunge la și în cabinetul miniștrilor, ca să ceară socoteală pentru că sunt neglijate. Ca urmare, ele rămân, tăcute și abandonate, la marginea priorităților decizionale.
Este o rușine că așa stau lucrurile și ar trebui să recunoaștem că este și o vină colectivă. Una pe care doar o serioasă revizuire individuală a propriei indiferențe și a oboselii de lupte pierdute o mai poate repara.
Există însă o a doua, esențială, revelație produsă de situația descrisă. E vorba despre lipsa de răspuns decizional activ de la nivelurile cele mai înalte ale puterii.
Câte paltoane trântite pe capota mașinii merită oare George Enescu?! De la acel nivel cred că ar trebui să se ia imediat o măsură concretă, pentru a proteja o moștenire patrimonială atât de simbolică.
Știm foarte bine cu toții că tot ceea ce face România să existe în lume nu este numărul de drone și de avioane pe care le-am cumpărat, nici parteneriatele strategice, oricât de necesare, pe care le semnăm.Ceea ce ne reprezintă vital și inconfundabil sunt compozițiile lui Enescu, operele lui Brâncuși, scrierile lui Eminescu și Caragiale, Cioran și Eliade, filmele lui Lucian Pintilie și Cristi Puiu, spectacolele lui Liviu Ciulei și Andrei Șerban, geniul mișcării lui Miriam Răducanu, picturile lui Victor Man și Adrian Ghenie, originalitatea lui Mircea Cantor și Dan Perjovschi, opera literară a lui Mircea Cărtărescu, Norman Manea sau Gabriela Adameșteanu… ca să numesc o infimă parte din ceea ce reprezintă talentul de creație și gândire din România, amestecând la întâmplare domenii artistice și generații.
Așadar, indiferența inertă pe care o arată puterea față de o crimă culturală petrecută într-o instituție de stat, oricât de importante ar fi alte priorități ale momentului, mi se pare un act, de fapt, sinucigaș.
Descopăr aceeași indiferență care domnește și peste ceea ce, de luni bune, se petrece cu organizarea concursului pentru direcția Teatrului Național din București. Or, Teatrul Național din Capitală nu este o instituție oarecare, ci e una simbolică, esențială și, la rândul ei, patrimonială. Ea dă tonul unui climat artistic, oglindește inspirația creatoare și energia sau lipsa de substanță a talentelor pe care le păstorește și încurajează. Poate să fie ori un agregator vibrant de talente noi și consacrate sau o hazna de spectacole mediocre și întâmplătoare. De aici iradiază sau ar trebui să iradieze un mod de lucru și un fel de a privi teatrul în România. Mai mult decât oricare altă instituție teatrală, Teatrul Național construiește gustul și relația cu artele ale publicului de mâine. Toate acestea însă nu par importante și sunt ignorate. Ca și cum problema se reduce la proceduri, legislație inadaptată și tensiuni ireconciliabile între ministrul actual al Culturii și comunitatea de actori.Oare a uitat puterea politică faptul că orice mare instituție culturală e creatoare de context social, de experiențe comune evoluate și este un generator fără egal de inteligență colectivă? Acestea sunt mai necesare astăzi decât oricând. Războiului hibrid nu i se răspunde cu arme, ci cu emancipare emoțională și capacitate de înțelegere a complexității lumii. Doar arta oferă o asemenea învățare, așa încât privilegiul de a avea un Teatru Național și grija față de cine îl conduce ar trebui să fie un punct major pe agenda puterii.
Decuplarea evidentă de această categorie de probleme a puterii executive din România e gravă. Ea este echivalentă cu o decuplare de sufletul societății și de esența umanistă a acestuia. Este o capitulare față de realitatea devenită profund tranzacțională a lumii de azi.
Da, trăim o perioadă confuză și neliniștită. Trăim o perioadă de orbire indusă ori autoindusă. Și asta mă face să mă gândesc la faptul că zilele trecute s-a stins Iulian Vrabete, basistul formației Holograf. Arhitect de formație, muzician de mare valoare și artist de o extraordinară generozitate și calitate umană, Mugurel a decis, la sfârșitul anilor ’90, să facă masteratul cultural pe care l-am condus în Franța. Cu toate că Holograf era deja o formație celebră, pe el îl preocupa cum să facă în așa fel încât lucrurile să funcționeze cât mai bine în relația formației cu publicul din România. La terminarea cursurilor și inspirat de ceea ce a văzut în Franța, a organizat cu Holograf primele concerte în cartiere și s-a lansat în serioase demersuri pentru a face din transmisia artistică o cale deschisă mereu către conectare. Era cineva idealist și vizionar, foarte cultivat și un excepțional mediator. Își lua în serios vocația și se simțea responsabil pentru ceilalți. Șocul dispariției lui m-a atins și tulburat și pe mine, ca pe foarte mulți alții. M-am gândit că acest model uman și de creator este, din păcate, pe cale de dispariție. Iar dacă este o lecție de învățat din viața dedicată și pasiunea absolută a lui Iulian Vrabete este aceea că, indiferent de vremuri, un om, fiecare om, poate face o mare, esențială, diferență în bine. Sper că un asemenea om va veni și să îl scoată pe Enescu din container, și Teatrul Național din criză de viziune.
