Libertatea care ne ține captivi

Spațiul public de la noi arată ca o competiție pentru libertatea de a minți, de a manipula, de a mai pune o piedică.

La finalul recentei conferințe de la București despre inteligență emoțională, l-am întrebat pe Daniel Goleman, principalul promotor al subiectului la nivel mondial, dacă și ce di­fe­rențe de interpretare a con­ceptului a observat în diferite culturi ale lumii. Mi-a răs­puns cu un exemplu din Chi­na, loc în care semnul grafic care reprezintă inteligența emo­țională e un cuțit cu vâr­ful în jos, înfipt într-o inimă. Chinezii înțeleg prin inte­li­gență emoțională abilitatea de a-ți suprima emoțiile. Cam fix pe dos decât înțelege pro­povăduitorul sintagmei și nenumărații săi dis­cipoli.

Nu cred că trebuie să ajungem până în China pentru a ne lovi de diferențe semnificative de în­țelegere a conceptelor de bază cu care ope­răm în Europa, diferențe care plasează Estul și Vestul continentului mai departe decât ne place să credem. Libertatea e unul dintre lo­curile frecvente de confuzie și coliziune cul­turală.

În culturile occidentale, individualiste, în care se practică educarea copiilor în spiritul asu­mării propriilor calități, limite, aspirații și de­cizii, libertatea e înțeleasă ca o urmare a lor. Oamenii sunt încurajați să-și asume libertatea și să facă cu ea ceva benefic în primul rând pentru ei și apoi pentru cei din jur.

În culturile estice, colec­ti­vis­te, în care se practică edu­carea copiilor în spiritul asu­mării propriilor neajunsuri, a obligațiilor față de ceilalți și al supunerii la deciziile luate de alții, libertatea e înțeleasă drept capacitatea de a urma cât mai fidel deciziile con­du­că­torului grupului social din care facem parte (fa­milie, vecini, șef de partid sau de firmă etc.).

Când factori de decizie occidentali vin aici – FMI, UE sau directori de corporații –, ei se aș­teaptă ca, odată ce dau oamenilor libertate în sensul în care ei au primit-o și o înțeleg, să apară consecințe așa cum apar în sistemul lor de aplicare. Și nu apar. Un pic debusolați, oc­ci­dentalii încep apoi să ne explice motivele și beneficiile libertății. Iar noi, nu și nu. Ziceți-ne ce vreți să facem și facem. Sau nu. Că cine sunteți voi să ne spuneți nouă ce să facem?

Lor le scapă că două dintre miturile fon­da­toare ale poporului român sunt Miorița și Meș­terul Manole. În ambele, în fața unor situații care comportă libertatea de a acționa, per­so­najele aleg să n-o facă. Aleg „libertatea“ de a se supune voinței celorlalți sau destinului im­placabil, pentru amatorii de interpretări de­finitive.

Toți copiii noștri învață că asta e ceva bun și sunt forțați să producă interminabile co­men­tarii și interpretări despre cum și de ce cio­banul, meșterul și Ana fac exact ce ar trebui să facă, în virtutea unei înțelegeri profunde și superioare a relativismului vieții și morții pe pământ.

Cu riscul de a-i supăra tare pe descendenții di­recți ai dacilor și tracilor, suntem complet în bălării cu filosofia asta de viață. Ea poate că dădea roade când veneau peste noi în fie­care weekend turcii, tătarii, hunii sau extra­tereștrii. Poate că asta era cea mai bună cale de supraviețuire: „bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război“. Azi, însă, când peste noi dau numai oportunitățile, le pierdem sis­tematic pentru că înțelegem libertatea într-un fel care nu ne ajută.

La aceeași conferință, cineva menționa difi­cultățile de care se lovesc liderii români care încearcă să aplice principiile inteligenței emo­ționale și care, pentru că devin oameni mai buni cu cei din jur, sunt luați de proști de că­tre subordonați. Când cineva își asumă liber­tatea de a fi mai bun, altcineva și-o asumă pe aceea de a fi mai rău. Ca o șansă care nu trebuie ratată. Pentru că a rămas un spațiu gol al răului și el trebuie ocupat repede, până nu-l ia altcineva. Așa arată, în mare măsură, și spațiul public de la noi. O competiție pentru libertatea de a minți, de a manipula, de a mai pune o piedică.

Ca orice competiție, și asta creează per­for­manță. Una, însă, în care victoriile unora sunt foarte costisitoare pentru toți, inclusiv pentru câștigători. Când Antena 3 se plânge acum că „Un val de ură străbate societatea ro­mâ­nească“, nu face decât să culeagă ce a se­mă­nat. Și cum a semănat foarte bine, recolta e foarte mare. Ideea că dacă „educi“ oamenii să îi urască pe alții asta îi va face să te iu­bească pe tine a dat rezultate proaste ori de câ­te ori a fost aplicată în istorie. Dar avem în con­tinuare libertatea de a înțelege și de a ale­ge. //