Cine face opoziție în România?

Dacă ar fi să ne luăm după Călin Popescu-Tă­ri­ceanu, opoziția ar trebui „să îngroape se­cu­rea războiului“ și să se înhame la proiectul lui Dragnea de „naționalism economic“, să aban­do­neze scrupulele legate de jus­­tiție și stat de drept și să „respecte rezultatul ale­ge­rilor“. După victoria masivă a PSD+ALDE în alegeri, în­tre­barea politică numărul 1 este „Cum ne protejăm de dic­ta­tu­ra majorității?“, iar apelul de duminică al lui Tăriceanu este un semnal puternic și clar că avem nevoie de o opoziție pu­ternică, structurată și con­sec­ventă la guvernarea PSD. Dar cine s-o facă?

Bunul simț ne spune că Partidul Național Li­beral ar trebui să preia flamura de lider al opo­ziției în parlament, să deschidă imediat dis­cuții cu PMP și UDMR pentru a stabili o stra­tegie la capătul căreia să maximizeze șan­sele de a câștiga alegerile de peste patru ani sau chiar mai devreme. Din păcate, bunul simț a părăsit de mult PNL. Problema la care par să caute soluții liderii PNL în acest mo­ment este cum să intre la putere pe ușa din dos. Din câte am înțeles, există un grup, din ca­re face parte și liderul interimar, Raluca Tur­can, care încă mai crede că poate forma o ma­jo­ri­tate „de centru dreapta“, ba, mai mult, că es­te „datoria“ PNL să încerce să formeze o ast­fel de majoritate. Singurul mod în care se poa­te forma această coaliție largă este prin co­op­ta­rea ALDE, adică a lui Tă­ri­ceanu și Daniel Constantin, în­tr-o formulă cu PNL, UDMR și PMP. Ceea ce, în sine, este o greșeală politică și morală. Nu este prea limpede de ce i s-a propus lui Tăriceanu să pre­ia conducerea PNL și care ar fi prețul pentru a se trans­for­ma într-o nouă „soluție imo­rală“ care să ducă la o ast­fel de majoritate, dar pu­tem bănui că, după ce și-a petrecut un an ata­când justiția și DNA, trocul în zona asta s-ar plasa. Până când nu vom avea un răspuns clar, știm că există un curent puternic în PNL ca­re își dorește puterea cu orice preț. Săp­tă­mâna trecută a fost ales în funcția de se­cre­tar general interimar Marian Petrache, după ce mai întâi fusese propus Teodor Atanasiu, am­bii fiind reprezentanții grupului „uselist“ din PNL. Liberalii au pierdut alegerile și pen­tru că au făcut atâtea compromisuri încât ni­meni nu mai crede că reprezintă o alternativă reală, morală și competentă la PSD. Iar răs­pun­sul PNL la această sancțiune severă a ale­gă­torilor a fost Atanasiu, Petrache și Bușoi. Or, dacă vrei să-ți recâștigi credibilitatea pier­du­tă, aces­tea sunt nume de care vrei să scapi, nu să le promovezi, chiar și pe termen scurt.

Dacă PNL nu poate purta credibil steagul opo­zi­ției, o să o facă USR? Înainte de asta, USR trebuie să hotărască mai întâi cine și ce este din punct de vedere politic și să-și rezolve pro­blemele interne, care, după episodul Ser­giu Moroianu, seamănă izbitor cu cele ale ve­chilor partide atât de hulite. La USR sunt câți­va oameni remarcabili, dar acest lucru nu es­te nici pe departe suficient pentru a avea un partid politic viabil și credibil. USR s-a născut și a crescut ca partid antisistem în opoziție cu vechiul mod de a face politică al marilor par­tide. PSD este, în esență, expresia politică a „sistemului“ de relații politico-economice ca­re parazitează statul și ar fi fost firesc ca, din start, USR să se proclame în opoziție cu PSD. În schimb, a anunțat că va face „opo­zi­ție cons­tructivă“ și va vota pentru legile „bu­ne pen­tru țară“. Întrebarea este în funcție de ce cri­terii stabilește USR care sunt legile bune sau proas­te pentru țară, câtă vreme acestui par­tid îi lipsește o identitate politică și un set de valori doctrinare de la care să se reven­di­ce?

Ne place sau nu să recunoaștem, singurul par­tid care a făcut ceea ce ar fi trebuit să facă PNL și USR a fost PMP, care a anunțat prin Tra­ian Băsescu că va face „opoziție eficientă“ la guvernarea PSD. Nu pentru că Băsescu și PMP au vreun atașament deosebit pentru prin­cipiile de dreapta, ci pentru că Traian Bă­sescu a înțeles, grație talentului său politic ine­galabil, înaintea celorlați, că singura cale de a te credibiliza și a câștiga pe termen me­diu este să faci opoziție la sânge, nu la toar­tă. Dar PMP este cel mai mic partid din par­lament, iar Băsescu are o problemă cu DNA și cu justiția care îl va face să voteze, atunci când îi va conveni, alături de PSD.

O opoziție unită și testată în lupta cu Le­via­thanul pesedist ar crea premisele pentru un proiect de unificare a dreptei în alegerile vii­toa­re pentru că, în lipsa unei alternative pu­ter­nice, există un risc serios de perpetuare a PSD la putere, care va deveni rapid partidul-stat pe care îl cunoaștem. Problema cu uni­fi­ca­rea dreptei este că a atins proporții mitice, adică nu a existat niciodată. Toate tentativele în acest sens - Convenția Democratică, Ali­an­ța D.A., fuziunea PNL-PDL - au eșuat pentru că, în esență, interesele personale și de pu­te­re foarte concrete ale liderilor au avut în­tâ­ietate în fața mult mai abstractului „bine pu­blic“. De ce ar fi diferit de această dată? Răs­punsul cel mai onest este că nu e deloc di­fe­rit. Rațional, imperativul unificării nu poate fi mai limpede decât acum. O dreaptă fărâmițată și divizată are șanse mici să convingă ale­gătorii că poate reprezenta o alternativă, fie că se află la putere sau în opoziție. E con­dam­nată la politica „mică“ pe termen lung. În aces­te condiții, a forța o majoritate de dreap­ta este lipsit de realism și contraproductiv, pen­tru că ar rezulta o guvernare divizată în­tre interese neclare, instabilă și permanent su­pusă șantajului.