De același autor
Dacă ar fi să ne luăm după Călin Popescu-Tăriceanu, opoziția ar trebui „să îngroape securea războiului“ și să se înhame la proiectul lui Dragnea de „naționalism economic“, să abandoneze scrupulele legate de justiție și stat de drept și să „respecte rezultatul alegerilor“. După victoria masivă a PSD+ALDE în alegeri, întrebarea politică numărul 1 este „Cum ne protejăm de dictatura majorității?“, iar apelul de duminică al lui Tăriceanu este un semnal puternic și clar că avem nevoie de o opoziție puternică, structurată și consecventă la guvernarea PSD. Dar cine s-o facă?
Bunul simț ne spune că Partidul Național Liberal ar trebui să preia flamura de lider al opoziției în parlament, să deschidă imediat discuții cu PMP și UDMR pentru a stabili o strategie la capătul căreia să maximizeze șansele de a câștiga alegerile de peste patru ani sau chiar mai devreme. Din păcate, bunul simț a părăsit de mult PNL. Problema la care par să caute soluții liderii PNL în acest moment este cum să intre la putere pe ușa din dos. Din câte am înțeles, există un grup, din care face parte și liderul interimar, Raluca Turcan, care încă mai crede că poate forma o majoritate „de centru dreapta“, ba, mai mult, că este „datoria“ PNL să încerce să formeze o astfel de majoritate. Singurul mod în care se poate forma această coaliție largă este prin cooptarea ALDE, adică a lui Tăriceanu și Daniel Constantin, într-o formulă cu PNL, UDMR și PMP. Ceea ce, în sine, este o greșeală politică și morală. Nu este prea limpede de ce i s-a propus lui Tăriceanu să preia conducerea PNL și care ar fi prețul pentru a se transforma într-o nouă „soluție imorală“ care să ducă la o astfel de majoritate, dar putem bănui că, după ce și-a petrecut un an atacând justiția și DNA, trocul în zona asta s-ar plasa. Până când nu vom avea un răspuns clar, știm că există un curent puternic în PNL care își dorește puterea cu orice preț. Săptămâna trecută a fost ales în funcția de secretar general interimar Marian Petrache, după ce mai întâi fusese propus Teodor Atanasiu, ambii fiind reprezentanții grupului „uselist“ din PNL. Liberalii au pierdut alegerile și pentru că au făcut atâtea compromisuri încât nimeni nu mai crede că reprezintă o alternativă reală, morală și competentă la PSD. Iar răspunsul PNL la această sancțiune severă a alegătorilor a fost Atanasiu, Petrache și Bușoi. Or, dacă vrei să-ți recâștigi credibilitatea pierdută, acestea sunt nume de care vrei să scapi, nu să le promovezi, chiar și pe termen scurt.
Dacă PNL nu poate purta credibil steagul opoziției, o să o facă USR? Înainte de asta, USR trebuie să hotărască mai întâi cine și ce este din punct de vedere politic și să-și rezolve problemele interne, care, după episodul Sergiu Moroianu, seamănă izbitor cu cele ale vechilor partide atât de hulite. La USR sunt câțiva oameni remarcabili, dar acest lucru nu este nici pe departe suficient pentru a avea un partid politic viabil și credibil. USR s-a născut și a crescut ca partid antisistem în opoziție cu vechiul mod de a face politică al marilor partide. PSD este, în esență, expresia politică a „sistemului“ de relații politico-economice care parazitează statul și ar fi fost firesc ca, din start, USR să se proclame în opoziție cu PSD. În schimb, a anunțat că va face „opoziție constructivă“ și va vota pentru legile „bune pentru țară“. Întrebarea este în funcție de ce criterii stabilește USR care sunt legile bune sau proaste pentru țară, câtă vreme acestui partid îi lipsește o identitate politică și un set de valori doctrinare de la care să se revendice?
Ne place sau nu să recunoaștem, singurul partid care a făcut ceea ce ar fi trebuit să facă PNL și USR a fost PMP, care a anunțat prin Traian Băsescu că va face „opoziție eficientă“ la guvernarea PSD. Nu pentru că Băsescu și PMP au vreun atașament deosebit pentru principiile de dreapta, ci pentru că Traian Băsescu a înțeles, grație talentului său politic inegalabil, înaintea celorlați, că singura cale de a te credibiliza și a câștiga pe termen mediu este să faci opoziție la sânge, nu la toartă. Dar PMP este cel mai mic partid din parlament, iar Băsescu are o problemă cu DNA și cu justiția care îl va face să voteze, atunci când îi va conveni, alături de PSD.
O opoziție unită și testată în lupta cu Leviathanul pesedist ar crea premisele pentru un proiect de unificare a dreptei în alegerile viitoare pentru că, în lipsa unei alternative puternice, există un risc serios de perpetuare a PSD la putere, care va deveni rapid partidul-stat pe care îl cunoaștem. Problema cu unificarea dreptei este că a atins proporții mitice, adică nu a existat niciodată. Toate tentativele în acest sens - Convenția Democratică, Alianța D.A., fuziunea PNL-PDL - au eșuat pentru că, în esență, interesele personale și de putere foarte concrete ale liderilor au avut întâietate în fața mult mai abstractului „bine public“. De ce ar fi diferit de această dată? Răspunsul cel mai onest este că nu e deloc diferit. Rațional, imperativul unificării nu poate fi mai limpede decât acum. O dreaptă fărâmițată și divizată are șanse mici să convingă alegătorii că poate reprezenta o alternativă, fie că se află la putere sau în opoziție. E condamnată la politica „mică“ pe termen lung. În aceste condiții, a forța o majoritate de dreapta este lipsit de realism și contraproductiv, pentru că ar rezulta o guvernare divizată între interese neclare, instabilă și permanent supusă șantajului.