De același autor
Niciunul dintre partidele care se revendică de la dreapta nu a avut o strategie politică de susținere a independenței justiției. O strategie pentru abrogarea modificărilor la legile justiției operate în perioada Tudorel Toader și înlocuirea lor cu reformele convenite cu Comisia Europeană prin MCV, pentru desființarea SIIJ, o instituție a cărei existență nu poate fi justificată nici moral, nici legal, pentru restabilirea puterii depline a DNA de a combate corupția la nivel înalt, inclusiv în rândurile magistraților, și pentru a defini cumva mai bine rolul și funcționarea DIICOT, o instituție incertă, care nu reușește să lupte în mod convingător cu crima organizată. În schimb, am avut parte de tergiversări în cazul SIIJ, incapacitate politică de acțiune legislativă și numiri scandaloase, cum a fost cazul Giorgianei Hosu la DIICOT. Mai grav, CSM a devenit adăpostul unei ideologii autohtoniste, adaptate specificului național în justiție, de respingere și/sau eludare a deciziilor instanțelor europene și a recomandărilor acceptate de statul român prin MCV, de protejare a castei judecătorești cu tot cu corupția inerentă și de revendicare a unei imunități nejustificate constituțional, iar Inspecția Judiciară, instituție care are în frunte un judecător numit politic prin ordonanță de urgență, a devenit poliție politică, poliția gândirii și poliție a moravurilor în justiție. Această degradare continuă a stării justiției s-a produs și ca efect al asaltului asupra justiției din perioada Dragnea, iar partidele și președintele care se revendică de dreapta și care s-au aflat la guvernare nu au făcut nimic pentru a o opri. Din incompetență, din neglijență, din complicitate, din ignoranță sau din dorința de a menține un anumit control politic asupra justiției.
Un fenomen mai interesant este refuzul dreptei intelectuale de a mai susține justiția în România. Intelectualii de dreapta au susținut în mod constant în ultimele decenii occidentalizarea României, recuperarea valorilor precum drepturile omului, statul de drept și economia de piață liberă. În materie de stat de drept, idealul era scoaterea justiției de sub controlul politic manifest chiar în anii premergători aderării la UE, consolidarea independenței magistraților și combaterea în forță a corupției la nivel înalt. Acest ideal a fost prins în Mecanismul de Cooperare și Verificare și, de aceea, dreapta intelectuală a salutat MCV ca pe un instrument de modernizare a sistemului judiciar și de „europenizare” a justiției. Ideea simplă era că fără domnia legii nu există democrație, iar tirania este la un singur pas. Modelul de reforme propus de Uniunea Europeană părea să fie calea către un stat de drept veritabil. Consensul asupra caracterului în esență benefic al reformelor coordonate de la Bruxelles nu mai există astăzi.
În schimb, și-a făcut loc un nou consens asupra caracterului esențialmente de stânga al construcției și instituțiilor europene. UE ar fi un colos (neo)marxist, progresist, care încearcă să își impună valorile deviante asupra statelor membre ce preferă să-și păstreze tradițiile creștin-conservatoare și/sau liberale. În justiție, această perspectivă se traduce prin redefinirea MCV și a deciziilor CEDO și CJUE drept imixtiuni progresiste în sistemul de drept și constituțional românesc. Modelul polonez, unde, în octombrie, Curtea Constituțională a decis, în contradicție cu tratatele europene, că legea poloneză este mai tare decât legea europeană și că deciziile instanțelor poloneze sunt mai tari decât cele ale CJUE, câștigă tot mai mulți aderenți în România, mai ales la dreapta, dar și la stânga pesedistă și la surprinzător de mulții naționaliști din sistemul judiciar. În această construcție intelectuală, magistrații pe care până nu demult îi consideram apărători ai independenței justiției în sens european și adversari ai aberațiilor propuse în perioada Dragnea-Iordache-Tudorel Toader au devenit magistrați-activiști prin contaminare cu judecătorii-activiști care iau decizii influențate de ideologia stângii liberale din Statele Unite. Cineva l-a numit, de exemplu, pe Cristi Dănileț „judecător activist și decizionist” în sensul lui Carl Schmitt, potrivit căruia, în anumite condiții, legea este ceea ce vrea decidentul politic sau judiciar să fie.
În România mai există o împrejurare particulară care pare să susțină această orientare a dreptei în privința justiției. Protestele pentru independenței justiției care au izbucnit imediat după adoptarea Ordonanței 13 în iarna lui 2017 nu au fost organizate și nu i-au avut drept protagoniști neapărat pe oamenii de dreapta. A fost vorba de o participare heterogenă, dar mulțimii i s-a lipit eticheta infamantă #rezist descrisă drept „neomarxistă”. Ostilitatea unor intelectuali de dreapta față de protestatari a fost pe alocuri explicită. Pe deasupra, mulți dintre participanți s-au regrupat ulterior în USR, partid asupra căruia consensul dreptei spune că este, de asemenea, un partid neomarxist. Una peste alta, o ramură progresistă (apărătorii independenței justiției) o susține pe cealaltă (politică), iar datoria dreptei ar fi să se opună.
Conceptul procedural al unei justiții în care cetățenii sunt egali în fața legii este un concept de dreapta. Naționalismul judiciar, arbitrar și autoritar spre care alunecă dreapta românească, nu. //
