De același autor
Aproape concomitent, atât dincolo cât și dincoace de ocean, comentatorii și experții au început să vorbească la unison, ca la comandă, despre „frustrarea” unei categorii sociale – albii din așa numita clasă muncitoare sau blue collar - care „nu înțelege globalizarea și valorile lumii de azi”, despre „victoria ignoranței în fața elitei educate”, despre revolta celor care nu își mai găsesc locul în America în fața noii realității americane, despre victoria rasismului, a xenofobiei și sexismului în fața toleranței, deschiderii și inteligenței. La noi, un analist cu reputație precum Valentin Naumescu susine ca „cea mai importantă dintre toate disputele care s-au tranşat astăzi este tocmai cea nerostită, tabuul Americii, adică înfrângerea „corectitudinii politice” de către dorinţa de revanşă a ideii de supremaţie albă”, ca și cum alternativa la corectitudinea politică nu poate fi decât supremația albă. CNN nu a găsit alți doi analiști să comenteze victoria lui Trump decât pe David Axelrod, fostul șef de campanie al lui Obama și pe Van Jones, singurul oficial al aceleiași administrații Obama care s-a declarat deschis comunist și, în mod previzibil, acesta din urmă a început să se lamenteze despre cât de divizată este America și câtă frică provoacă în rândurile minorităților această victorie a extremismului, ignoranței și urii. New York Times a publicat un editorial în cunoscutul stil în care a proclamat că de acum „ar trebui să scoatem particula „alt” din formula „alt-right” cu sugestia lipsită de onestitate că așa numita alt-right, un curent marginal extremist, antisemit și militant pentru „supremația albă” a devenit o dată cu victoria lui Trump singura dreaptă politică din America și că vechii conservatori ar fi devenit, astfel, irelevanți. În sfârșit, alții neconstrânși de chingile civilității au deplâns în cuvinte de nereprodus ascensiunea scursurilor – white trash, hillbillies, rednecks – din Midwest. În sfârșit, reprezentanți ai comunității de culoare vorbesc deschis despre cum victoria lui Trump face inevitabil un război rasial în America și nu este clar dacă spun asta cu teamă sau cu speranță. În orice caz, inamicul a fost din nou identificat și pus la locul lui și este același din totdeauna, albul prost educat din zonele industriale, resentimentar, bigot, îndrăgostit de arme și ignorant. Este o dovadă că elita de stânga și/sau liberală, politică și intelectuală fie nu a înțeles nimic din aceste alegeri, fie să străduiește din răsputeri să țină bine ascunse semnificațiile acestor alegeri.
Ca să fie clar, nu credem că Donald Trump este liderul potrivit pentru Statele Unite și pentru lume. Nu credem nici că este un conservator autentic capabil să promoveze politicile care sunt așteptate de la el și nici capacitatea intelectuală de a se ridica la înălțimea funcției. Credem că cei care l-au votat și-au plasat speranțele în mod greșit într-o marionetă goală de orice conținut dar încărcat de poleiala oferită de supraexpunerea tv. Credem că lipsa sa de orice fel de experiență va crea probleme greu de anticipat atât pentru Statele Unite cât și pentru restul lumii, inclusiv pentru noi, ceea ce face ca președinția lui să fie încărcată de incertitudini și chiar pericole potențiale.
Or tocmai aceste incertitudini și posibile pericole pe care le presupune un om ca Donald Trump plasează responsabilitatea morală asupra adversarilor săi atât de la stânga cât și de la dreapta. Electoratul care l-a votat pe Trump are nevoi și revendicări la fel de acute și de legitime ca orice alt grup din America iar votul lor descris de atâtea ori ca anti-Sistem sau anti-establishment a fost astfel pentru că „sistemul” sau „establishment-ul” a neglijat până acum aceste nevoi și revendicări. Alegătorii care au votat pentru Trump au făcut-o pentru că Trump a fost (sau s-a prefăcut că este) singurul care îi ascultă. Că este o voce care vorbește pentru ei, de fapt singura lor voce. Problema este că acești alegători reprezintă un grup ale cărui drepturi nu este politic corect să le aperi: majoritatea albă. Departe de a fi un grup de naziști ascunși care visează la revenirea supremației albe, el a devenit ținta preferată a atacurilor corecte politic din partea elitei politice și intelectuale, o entitate care este caracterizată numai în virtutea faptului că este majoritate și este albă drept inerent rasistă, reacționară, principala piedică în calea progresului social și, mai ales vinovată pentru inegalitățile din trecut. „Omul alb trebuie să plătească” este o expresie des întâlnită în comunitățile revoluționare „alternative”. Titlul unui articol apărut anul trecut pe unul din website-urile acestei comunități, Alternet (genul de publicații care îl țin la loc de cinste pe Michael Moore), este sugestiv: „Oamenii albi trebuie opriți: Însuși viitorul omenirii depinde de asta”.
Problema cu această construcție intelectuală este că atunci când te referi la o întreagă comunitate ca la entitate abstractă, nu ca la un grup de oameni vii, atunci oamenii vii se revoltă și se radicalizează, mai ales dacă împărtășesc un sentiment profund de nedreptate, cum ar fi acela că nu primesc nici pe departe din partea guvernului federal pe măsura contribuției. Mai mult, sentimentul general în rândurile acestor oameni este că deși muncesc din greu, sunt tratați în cel mai bun caz cu indiferență și în cel mai rău cu dispreț. Cele două mandate ale lui Barack Obama nu au adus nici o alinare, mai ales că au venit cu programe guvernamentale precum Obamacare, urât de toată lumea pentru că a mărit povara asigurărilor de sănătate pentru cei care contribuie pentru a beneficia și cei care nu contribuie, a crescut taxele de mediu cu scopul asumat de a ucide toate industriile bazate pe cărbune în vreme ce a finanțat proiecte verzi hipsterești cu sute și sute de milioane care în final s-au dovedit falimentare, dacă nu frauduloase. Și, în general, prea ocupat cu „răspândirea bogăției” și susținerea „clasei de mijloc” adică a funcționarilor guvernamentali, a neglijat în mare parte clasa de mijloc productivă dar mai ales „subclasele” pauperizate de globalizare, de criza financiară și de politicile guvernamentale dezastruoase din ultimii aproape 30 de ani. Și nici un exemplu nu este mai bun în acest sens pentru a ilustra orbirea elitelor față de o clasă socială sărăcită și disprețuită decât situația din Midwest.
Ca să fim exacți, Trump nu a fost votat numai de fermieri ignoranți și șomeri drogați – peste jumătate dintre albii cu o diplomă de colegiu au votat cu el – dar fără mobilizarea din Midwest, unde atât alegătorii republicani cât și cei democrați au votat cu Trump, acesta nu ar fi putut câștiga alegerile. Semne că în această zonă (post)industrială încărcată de probleme și de resentimente se coace o revoltă existau de mai mulți ani, dar nici analiștii, nici politicienii nu au avut ochi să le vadă nici când acestea au devenit alarmante. Aroganța democraților a fost fără margini și este vădită de tactica lor electorală dezastroasă. În ultimele săptămâni campania lui Hillary Clinton a cheltuit ridicol de mulți bani și timp în Florida, de parcă de Florida ar fi depins victoria ei. A fost un exercițiu complet gratuit, o manifestare de trufie al cărei scop era să îl zdrobească și să îl umilească pe Trump, construit pe prezumția că cele mai mari state din Midwest-ul industrial – Pennsylvania, Ohio, Michigan, Wisconsin - se află sigur în buzunarul democrat. Dacă ar fi câștigat aceste state (parte a celebrei Rust Belt) pe care în ultimii zeci de ani democrații le-au câștigat (aproape) de fiecare dată, Clinton ar fi obținut fără probleme cele 270 de voturi electorale necesare și fără Florida, unde rezultatul nu este niciodată sigur. Pe ce s-a bazat însă siguranța democraților în afară de istoricul votului și de obișnuita complicitate cu sindicatele? Pe nimic altceva decât pe ignoranța superioară a establishmentului democrat.
Cum am amintit, semne existau. În 2013, orașul Detroit a declarat faliment pentru 18 miliarde de dolari, cel mai mare faliment al unei municipalități din istoria Americii. Falimentul a urmat unui număr de aproape 50 de ani încărcați de conflicte rasiale și de politici progresiste în care sindicatele auto, autoritățile locale corupte și guvernul statului Michigan au prădat industria auto până când au adus-o la falimentul din 2008-2010. Detroit a ajuns o ruină cu largi părți complet părăsite de sutele de mii de rezidenți (de la 1,8 milioane de locuitori la sfârșitul anilor 50 la 700.000 în 2010) care s-au refugiat în suburbii din cauza taxelor uriașe și a politicilor agresive dacă nu ostile ale autorităților. Autori „progresiști” susțin că muncitorii din regiune votează pentru Trump din ură și resentiment față de mexicani și de imigranți în general pentru că Ford intenționează să mute o fabrică în Mexic. Acesta este unul din modurile distorsionate de a prezenta realitatea americană și realitatea votului pentru Trump. Ford pleacă în Mexic pentru că este sufocat de strânsoarea sindicatelor auto și a politicii anti-business din statele de pe Rust Belt, nu pentru că ar găsi acolo o forță de muncă mai calificată. De altfel, deși Detroit dispune de o forță de muncă de calitate înaltă, nici una din marile companii auto străine, nici Toyota, nici Volkwagen, nici Mercedes nu au ales Detroit pentru a-și deschide fabrici în Statele Unite. Au ales Kentucky, Tennessee și Alabama, toate state roșii cu pedigree redneck. Alegătorii din Michigan nu au votat cu Trump pentru că îi urăsc pe mexicani, ci pentru că nimeni nu îi apără de abuzurile autorităților și pentru că vor măcar să își păstreze șansa de a avea un loc de muncă.
Un alt semn l-a oferit conflictul din Wisconsin unde guvernatorul republican Scott Walker a intrat în conflict cu atotputernicul sindicat din învățământ pe marginea contractului colectiv de muncă în 2012. Au urmat greve, proteste, un scandal național și o inițiativă de revocare prin vot a guvernatorului, care a reușit să câștige împotriva sorților. De atunci, Scott Walker a fost reales, alegătorii din acest stat l-au trimis în Camera Reprezentanților pe liderul Camerei, Paul Ryan și acum au trimis un republican și în Senat și au votat pentru Trump. Și povestea se repetă peste tot în acestă regiune: grupuri de interese extrem de puternice asociate cu guvernul care țin sub control viața economică, socială și culturală a comunității și în fața cărora cetățenii se simt lipsiți de putere. Despre problemele grave economice, morale și culturale ale populației din Midwest a apărut în vara aceasta „Hillbilly Elegy” o carte scrisă „din interior” de JD Vance, un avocat „scăpat” din acest mediu. Cartea ridică, pe lângă multe altele, și problema absenței unui dialog real, blocat de clișeele care circulă nestingherite atât la stânga cât și la dreapta despre o cultură cât se poate de vie împărtășită de oameni vii. Din păcate, la noi, singurul analist despre care avem știință să fi scris despre această carte care are darul îți deschidă ochii asupra unei lumi complexe și care s-a bucurat de recenzii elogioase în marile publicații ale lumii, este Sorin Ioniță. Ceilalți nu fac decât să rostogolească aceleași poncife progresiste reducționiste.
A neglija în continuare o comunitate însemnată și/sau a o exila din zona acceptabilă a dezbaterii publice prin etichete demonizatoare precum, rasism, ignoranță, bigotism, xenofobie, misoginism, supremație albă etc, în numele idealurilor liberale ale progresului social și egalității este o strategie perdantă care amenință însăși esența ordinii liberale pe care reprezentanții elitei politico-intelectuale pretind să o apere. În America, pericolul distrugerii ordinii liberale, chiar și de către un personaj cu tendințe autoritare precum Trump este mai mic, pentru că America are un sistem puternic de checks and balances care să țină în frâu aceste tendințe. Și chiar într-un scenariu catastrofal în care atât Congresul cât și Curtea Supremă federală ar cădea pradă unui tiran, nici un președinte nu ar putea rezista unei revolte a statelor.
Nici Marea Britanie, cu tot Brexitul și tendințele politice populiste, nu este în pericol să se prăbușească sub un regim despotic, dar nu același lucru se poate spune despre restul Europei atunci când va fi lovită de uraganul politic venit de peste Ocean. Și va fi, inevitabil. Pentru a salva instituțiile democratice și ordinea liberală, elitele europene ar trebui să ia în considerare ideea că trebuie să deschidă un dialog real cu grupurile din ce în ce mai mari care aleg să susțină partide populiste în loc să le expedieze în zona „extremismului” nefrecventabil a „intoleranței” și „xenofobiei”, a zonei „necivilizate” a dezbaterii politice. Dacă nu cumva francezii au devenit în ultimii ani niște cimpanzei teritoriali violenți, atunci ar trebui să ne gândim că o bună parte din francezi au preocupări legitime legate de degradarea standardelor de viață, lipsa de securitate și, da, imigrația scăpată de sub controlul unui stat tot mai slab. La fel, dacă nu acceptăm că germanii au căzut cumva brusc în nostalgia războiului și a lui Hitler, atunci trebuie acceptat că germanii își pun pe bună dreptate întrebări despre cât de mulți străini poate primi Germania fără ca țesătura ordonată a societății germane să înceapă să se destrame și cât de mult mai poate contribuabilul german să suporte financiar incompetența, corupția și inconștiența unor state membre ale Uniunii. Aceste exemple pot fi reluate pentru aproape fiecare țară europeană și dacă nu vom aduce în dezbaterea legitimă problemele unei bune părți a populației de teama de a nu încălca tabu-urile și canoanele corectitudinii politice, atunci riscăm să ne trezim în Europa cu o mulțime de copii ale lui Trump nu toate la fel de reușite ca originalul. Și dacă în America instituțiile democrației și statului de drept vor rezista, e mai mult ca sigur că în Europa sunt o mulțime de state unde aceste instituții nu sunt nici pe departe la fel de puternice.
