Al patrulea Iohannis

Primul Iohannis e primarul de succes dintr-un oraș transilvănean, din care nemții au plecat, lăsând totuși în urmă mitul gospodarului german. Profesor de fizică, apoi – după Revoluție – inspector școlar, Klaus Iohannis e ales edil-șef în 2000. În consiliul local, a fost sprijinit de Forumul Democrat al Germanilor, dar și de o coaliție a partidelor mari, instaurând un stil consensual de administrare. Înfrățit cu Luxemburg, cu care o infimă minoritate împarte uzul unui dialect german, Sibiul devine în 2007 primul oraș din România care, după integrare, simte pulsul european. Primarul său devine, dintr-un personaj politic local, o personalitate națională. Doi ani mai târziu, opoziția constituită din PSD și PNL caută să profite de bunul renume al primarului sibian și-l propune prim-ministru, după ce trece prima moțiune de cenzură din istoria noastră recentă, cea îndreptată împotriva lui Emil Boc. Traian Băsescu refuză propunerea, descriindu-l pe Iohannis ca „prim-ministrul de la Grivco”, întrucât în proiect e implicat și sulfurosul Dan Voiculescu. Îl transformă astfel pe candidatul eșuat în opozant.

Al doilea Iohannis e cel intrat în PNL în 2013, când la putere se afla USL, și care, ime­diat după ruperea acestei alianțe, atacă șefia partidului. O câștigă, destituindu-l pe Crin Antonescu, la puțin timp după un scrutin european în care peneliștii nu obțineau nici jumătate din ce câștigaseră foștii lor aliați, pesediștii. Iohannis a girat apoi fuziunea PNL cu fostul adversar PDL și a devenit candidatul speranței într-o victorie împotriva lui Victor Ponta. Atacat întrucât e minoritar etnic și religios de un social-democrat care se înfățișa ca român și ortodox, Iohannis câștigă cu emoții, fiind apoi silit să coabiteze cu cel pe care îl învinsese, dar care nu pleacă de la Palatul Victoria decât după drama de la Colectiv. Alegerile din 2016 îl prind pe președinte cu un guvern condus de un tehnocrat, dar controlat de pesediști, care câștigă scrutinul cu cel mai bun scor pe care l-a avut vreodată stânga în postcomunism. Se revenea astfel la un stat corupt la vârf.

Al treilea Iohannis e prizonierul lui Dragnea. Președintele e prins într-o coabitare în care opoziția din stradă e mai puternică decât cea din parlament. Merge o dată la guvern ca să oprească ordonanțele ce protejau corupția, ba chiar coboară-n stradă alături de protestatari. Gesturi suficiente pentru a face din el ultimul rezistent. Unul lipsit de putere. Dar și de curaj, așa cum a vădit-o atunci când, fără să clipească, a semnat concedierea Laurei Kovesi de la șefia DNA. Dominația PSD a încetat doar cu o lună înaintea prezidențialelor din 2019, atunci când guvernul condus de V. Dăncilă a fost răsturnat. Era un cadou făcut de cei care au înțeles că victoria PNL la europene și candidatura dezastruoasă a șefei PSD îi vor asigura președintelui o realegere cu scorul cu care și Iliescu câștigase în fața lui V.C. Tudor. Prizonieratul se încheia la câteva luni după ce Dragnea intrase el însuși în pușcărie.

Al patrulea Iohannis e președintele care, deși reales, și-a pierdut autoritatea. Nu s-a întâmplat de pe o zi pe alta, ci-n etape. Prima s-a consumat imediat după prezidențiale, când K. Iohannis a forțat scenariul unui scrutin parlamentar înainte de termen. Blocat de CCR și de Covid-19. O a doua etapă e cea în care, deși s-a arătat, într-un prim moment, ferm și clar în privința gestionării pandemiei, președintele a lăsat să prospere delirul antivaccin și indolența autorităților în privința respectării unor reguli elementare de sănătate publică. Ultima etapă a debutat imediat după alegerile parlamentare de acum un an: președintele avea, în sfârșit, posibilitatea de a lucra cu o majoritate prietenoasă, ieșind astfel din regimul coabitării. A profitat de ea doar zece luni. De ce așa puțin? Fiindcă a vrut să controleze majoritatea printr-un om de paie: un prim-ministru căruia a ținut să-i dea pe mână și partidul liberal. Zis și făcut. Costul a fost enorm: majoritatea s-a destrămat, Cîțu a pierdut guvernul imediat ce a câștigat șefia PNL, iar de două luni și jumătate o criză guvernamentală macină societatea și erodează încrederea în șeful statului.

În loc să rezolve impasul, președintele a recurs la două mijloace. A ales, mai întâi, nefericita cale a testării unor variante de guvern minoritar. Eșuând, a croit apoi un sistem încâlcit și neinteligibil, numit „rotativă guvernamentală”. Acest nume desemna mecanismul folosit de regii României pentru a schimba, după bunul plac, premierii. Acum, a devenit eticheta unei noi colaborări între PNL și PSD, care ar urma să dea premierul, fiecare câte 18 luni. Cu trei ani înainte de finele mandatului, al patrulea Iohannis pare vlăguit.

Se va putea oare reinventa? Va exista el și într-o a cincea versiune? Sau va pierde totul? //