Dreapta are 50%

2007 a fost un an bun pentru partidele de dreapta din Europa, asa cum reiese si din volumul L’opinion européenne 2008, aparut zilele trecute sub coordonarea lui Dominique Reynié.

Intr-adevar, anul trecut s-au tinut în UE8 alegeri legislative si toate au fost castigate de partide de dreapta. În 6 din cele 8 tari, partidele care au castigat alegerile au fost, de fapt, partide aflate la carma guvernarii. Altfel spus, scrutinul a confirmat 6 din cele 8 guverne, asigurand mentinerea la putere a Partidului Reformei în Estonia, a Partidului Centrului în Finlanda, a UMP în Franta, a Partidului Liberal în Danemarca, a Noii Democratii în Grecia si a Fiana Fail în Irlanda. Doar Polonia si Belgia fac exceptie, fiindca aici alte partide de dreapta decat cele care au organizat alegerile au castigat scrutinul - este vorba, în Polonia, de Platforma Civica a lui Donald Tusk (care s-a impus în fata partidului condus de Jaroslaw Kaczynski) si, respectiv, în regatul Belgiei, de victoria democrat-crestinului Yves Leterme contra liberal-democratului Guy Verhofstadt.

Situatia din 2007 este diferita de cea din anul anterior, pentru ca în 2006, din cele 9 alegeri legislative tinute, în cinci s-au impus majoritati de stanga si în 4 majoritati de dreapta. De fapt, 2 teste electorale au mentinut la putere stanga (Cipru si Ungaria), 2 au mentinut dreapta (Olanda si Letonia), iar 5 au produs alternante (Slovacia, Cehia, Austria, Suedia si Italia). Exista, deci, o mare fluiditate la nivel european, asa cum o dovedeste si începutul lui 2008, cand au avut loc alegeri în Spania, care au adus mentinerea stangii, ca si în Italia, unde dreapta a reusit sa-l înfranga pe Veltroni.

In ciuda unor fluctuatii, de altfel inerente, în perioada 1996-2007, în cele aproape 90 de alegeri organizate la scara europeana poate fi observata o diferenta de circa 8 procente în favoarea votului de dreapta. Ce relevanta au aceste date pentru spectrul politic romanesc?

Spectru incomplet

Sa observam, mai întai de toate, ca spectrul nostru are o alcatuire speciala. Principalele 3 partide au produs autodefiniri clare: PSD se plaseaza la centru-stanga, PNLla centru-dreapta, iar PD-L la dreapta. Cu celelalte trei partide parlamentare e mai complicat: UDMR este o combinatie de curente, care tinde totusi mai degraba spre centru-dreapta, inclusiv prin prisma asocierii sale pe plan european cu popularii; PC a fost rand pe rand umanist, ecologist, social-liberal, conservator, iar la ultimele consultari electorale s-a asociat cu social-democratii, optand deci pentru o pozitie de centru-stanga, în vreme ce PRM e un partid antisistem, osciland între o contestare radicala de la stanga si una tot atat de radicala de la dreapta. Dincolo de precizia autodefinirii si mai cu seama de relevanta înradacinarii sociale a fiecarei sensibilitati politice, ceea ce este clar e faptul ca spectrul este incomplet. Din cele 5 pozitii de pe o axa stanga-dreapta dezvoltata, doua lipsesc: mai precis, desi avem centru-stanga si centru-dreapta, nu avem si centru; pe de alta parte, avem dreapta, dar nu si stanga! Situatia actuala sugereaza o tendinta de instabilitate, pe fondul unei simplificari radicale a spectrului produsa începand din decembrie 2000 si a repozitionarii populare a PD dupa 2004.

Pe de alta parte, este clar ca balanta este, de la un timp încoace, dezechilibrata la dreapta. Intr-adevar, daca la alegerile din 2004, centru-stanga reprezentat de PSD (asociat cu PUR) obtinea 36% din voturi, iar Alianta D.A. (liberali de centru-dreapta si democrati, situati în acel moment la centru-stanga) aveau 31%, în schimb, la europenele din noiembrie 2007, PSD a coborat la 23%, în vreme ce partidele de dreapta si centru-dreapta au obtinut 50% din voturi, adica 29% PD, 13,5% PNL si 7,5% PLD. Existenta unei majoritati de dreapta la urne este o premiera absoluta în politica postdecembrista. la aceste alegeri, dreapta nu a avut niciodata mai mult de 30% la urne.

Aceasta noutate nu a fost remarcata si recunoscuta ca un fapt politic. Explicatia este simpla sau mai precis arhicunoscuta: victoria dreptei nu a fost luata în serios din pricina conflictului care opune în ultimii doi ani PNL fostilor aliati, grupati acum în PD-L. Faptul ca exista conflict la dreapta nu e însa o noutate. Partidele de dreapta si centru-dreapta nu au fost niciodata solidare in alegerile postcomuniste: în 4 din cele 5 alegeri legislative tinute pana acum, principalii actori ai dreptei si centrului-dreapta, adica PNL si PNTCD, au depus liste diferite, indiferent daca s-au aliat cu parteneri de stanga (asa cum s-a întamplat în 1992 cu PNTCD, aliat cu PSDR în cadrul CDR, ori în 2004 cu PNL, aliat cu PD în cadrul Aliantei D.A.) sau daca au avut pur si simplu liste "individuale" concurente, cum s-a întamplat în 1990 sau în 2000. In 1996, cand PNL si PNTCD au fost - pour une fois- împreuna, ele au fost contestate de la dreapta de Alianta Nationala Liberala care grupa PAC si PL ‘93. In aceasta parte a spectrului, regula este, deci, concurenta. Din fericire pentru dreapta, si la stanga regula a fost tot concurenta: cele doua mari partide de stanga din perioada 1992-2004, adica FDSN/PDSR/PSD si, respectiv, PD, nu au colaborat niciodata, nici la putere, nici în opozitie.

Nu este sigur ca avantajul recent obtinut de dreapta si centru-dreapta la urne va fi valorificat. Deocamdata, de la europene încoace, partidele din aceasta zona nu au fost de acord într-o chestiune politica fundamentala, si anume în privinta formulei electorale. PD-L a mizat pe un scrutin majoritar în doua tururi, care ar fi condus la majoritati castigate la urne, în vreme ce PNL, sustinut de alte 3 partide parlamentare, a îmbratisat o formula mixta de scrutin, care favorizeaza majoritati plurale, fabricate prin negocieri, dupa despuierea urnelor. Faramitarea reprezentarii este, de altfel, stimulata de introducerea unui prag alternativ, definit de un numar (modest) de mandate, si nu de un procentaj calculat la scara nationala. Sporirea numarului de partide poate antrena, de altfel, comportamente antisistem de tip nou, adica necunoscute pana acum la noi.

Formule de colaborare

Ce va fi la urne? Singurul care stie raspunsul la aceasta întrebare este un actor colectiv: se numeste electorat. Pana la pronuntarea acestuia, ramane sa vedem care ar fi, strict formal vorbind si fara nicio tentatie profetica, formulele în care s-ar putea articula colaborarea dintre fortele politice prezente în spectru. In ceea ce ma priveste, cred ca exista 4 dimensiuni relevante ale discutiei.

Prima dintre ele a fost deja mentionata. Este vorba de tipul de guvern, care poate fi monocolor sau de coalitie. Formula electorala împinge oarecum în mod mecanic lucrurile catre cea de-a doua varianta. O surpriza nu este însa complet exclusa, din ratiuni care tin nu atat de formula prin care se transforma voturile în mandate, cat de mecanismele constitutionale.

Cea de-a doua dimensiune relevanta este ideologica. Un guvern de coalitie poate, de buna seama, sa fie sau nu conectat ideologic. Singura varianta credibila de coalitie conectata ideologic este, în mod evident, o formula PD-L-PNL. Daca aceste doua partide nu vor alege sa valorifice majoritatea de la urne sub forma unui guvern comun, atunci celelalte coalitii (PD-L-PSD sau PNL-PSD) nu pot fi, din punct de vedere ideologic, decat improvizatii. Un guvern monocolor de stanga este practic exclus.

Al treilea element care trebuie invocat este forta cabinetului. Guvernul viitor va putea fi ori unul minoritar (atat în voturi castigate la urne, cat si în mandate obtinute, asa cum este actualul cabinet sau cum au fost cele dirijate de Vacaroiu si Nastase), ori unul minoritar la urne si majoritar în mandate (precum guvernele CDR-UDMR-USD), ori majoritar în voturi (si, evident, în mandate), asa cum a fost al doilea guvern Roman. E aproape exclusa castigarea unei majoritati atat de puternice precum cea din mai 1990. Dar asta nu înseamna ca formula minoritara este o necesitate.

A patra dimensiune este relatia cu presedintele. Cum seful statului, spre deosebire de deputati si senatori, nu-si încheie mandatul în acest an, influenta sa constitutionala în configurarea cabinetelor va fi mai mare decat în trecutele legislaturi. Partidele au început sa înteleaga acest fapt banal.

Cele patru dimensiuni pomenite aici nu acopera, de buna seama, orice scenariu. Nu sunt, altfel spus, excluse situatiile de exceptie, cu care din nefericire elita politica romaneasca si-a obisnuit atat partenerii europeni, cat si propriii cetateni. Ma gandesc aici la situatia de criza pe care ar produce-o, de pilda, blocarea formarii unui guvern, cu ajutorul unor mecanisme similare cu cele care au condus la suspendarea sefului statului în 2007. Ma gandesc, de asemenea, la un scenariu de data aceasta optimist, de tipul guvernului de deschidere construit în Franta de presedintele Sarkozy, o solutie originala de consolidare a dreptei prin recuperarea celor mai sanatoase energii ale stangii. In fine, nu este complet exclusa nici reluarea unei evolutii asemanatoare celei din 2004-2008, adica o geometrie variabila a coalitiilor parlamentare si a formulelor de guvernare, în functie de negocierile dintre grupurile politice majore.

(Subtitlurile apartin redactiei)