Ne apărăm lumea bazată pe libertăți în fața agresiunii califatului

Atentatele de la Paris din 13 noiembrie au fost revendicate de Daesh, în vreme ce, în cazul luării de ostatici din Mali, cei care au acționat sunt o grupare a Al-Qaeda. În­tre cele două există o competiție și în Siria sau Irak, dar și în alte părți. Pretenția or­ganizării unui califat - pe care o asumă cei denumiți în presă Daesh sau Stat Islamic - tinde să se impună, din vara lui 2014 încoace, în mai multe zone din Orientul Mij­lociu, dar și din Africa. De fapt, ca­li­fatul nu are frontiere, fiindcă ambiția lui e universală. Toate astea înseamnă că avem de-a face cu o amenințare mult mai se­rioasă decât atentatele teroriste din ultimii 20 de ani, comise de fracțiuni ale Al-Qa­e­da. De aceea, e nevoie de o acțiune care să vizeze multe puncte de pe glob, nu doar Siria sau câteva țări europene.

Reînsuflețirea califatului înseamnă, în mod cert, declararea unui război religios. El e o amenințare nu doar pentru Occi­dent, ci pentru întreaga lume. Ce e pro­priu Europei, în sens larg, nu doar Occi­den­tu­lui în sens geografic, e faptul că ne-am dezobișnuit să luăm în serios componenta religioasă a politicii și refuzăm să vedem asta și acum, când vorbim despre război. Suntem dispuși, în cel mai bun caz, să ac­ceptăm o dimensiune etnică a confruntării sângeroase, cum s-a întâmplat, de pildă, în cazul fostei Iugoslavii. Istoria recentă, reușita reconcilierii pe pământ european, ne face să diminuăm importanța factorului religios. Insist: nu noi, ci ceilalți ne-au de­cla­rat un război, pe care tot ei îl descriu ca religios, un război al Islamului îm­po­tri­va necredincioșilor. Chiar dacă am ac­cep­tat recent că e vorba despre război, nu des­pre atentate, răspunsul nostru e for­mu­lat pornind de la termeni precum drep­tu­rile omului, dezvoltare, sărăcie etc. Cred că o formulare precisă ar putea fi urmă­toa­rea: ne apărăm lumea bazată pe libertăți în fața agresiunii califatului.

Europa a răspuns la atentate prin întărirea forțelor de securitate

Autorii ultimelor atentate de la Paris nu erau migranți recenți, ci membri ai co­mu­nităților marginale din orașe franceze. Unii dintre ei au făcut, însă, călătorii re­cente în Siria, adevărat loc al „radi­ca­li­ză­rii“, cum se spune în ultima vreme, pen­tru a vorbi despre inițierea în misiunea și viziunea califatului, dar și loc de unde plea­că mulți migranți. E, de aceea, tentant să legi migrația recentă de atentate, fiind­că originea pare a fi aceeași. Trebuie să înțelegem ce se-ntâmplă, luând în seamă nuanțe importante. Atacurile de la Paris au fost un răspuns la bombardamentele fran­ceze în Siria, după ce Hollande a decis să se angajeze împotriva sunniților. În ge­neral, Europa e învinovățită pentru că ar fi luat partea șiiților. La fel sunt tratate și SUA, mai ales după acordul nuclear cu Iranul. Corelația migranți-teroriști există: unii dintre cei veniți în Europa pleacă din pricina terorii sunnite, așa cum alții plea­că din pricina lui Assad, care e și el ținta ca­lifului Al-Baghdadi, dar e protejat de Pu­tin și de iranieni. Aici e diferența politică majoră față de europeni, fiindcă e greu să găsești pe cineva în UE care să creadă că Assad poate fi parte a tranziției în Siria.

Europa a răspuns la atentate prin întărirea forțelor de securitate, iar crizei migran­ți­lor, prin sporirea controlului persoanelor, plus cote de redistribuire pentru sutele de mii de năpăstuiți veniți din Orientul Mij­lociu și Asia de Sud. Suntem în plină dez­batere: la un capăt, la stânga să zicem, sunt cei care n-ar vrea nici restricții la intrarea în UE, nici control, dar vor cote, iar la ce­lă­lalt, la extrema dreaptă - cei ca­re ar vrea frontiere închise ermetic și supravegherea permanentă a oricărei per­soane, dar re­fuză cotele. Și Schengen, dar și Convenția de la Dublin sunt sub pre­siune și e foarte probabilă modificarea am­belor. România e un caz aparte: opinia pu­bli­că e divizată și în privința migranților, și în privința co­telor, dar ar vrea să fim acceptați în Schen­gen. Asta e colosal în po­litica noastră: vrem să exploatăm mo­men­te de criză, pen­tru a realiza ce n-am reușit ani la rândul, când agenda europeană era mai puțin în­cărcată.