În ţara firmelor căpuşă, politicienii îi alungă pe managerii privaţi

Alungarea managerilor privaţi de la CFR arată disperarea politicienilor, împrăştie confuzie şi creează haos în afacerile, oricum păguboase, ale companiei.

Dimitris Sophocleous, cipriotul care a de­misionat din funcţia de director general al CFR SA, este o victimă recentă a teatrului absurd în care se transformă povestea ale­gerii unor manageri privaţi. Motivul de­misiei este respingerea planului său de ges­tionare a companiei de către repre­zen­tan­ţii Ministerului Transporturilor. Sopho­cleous n-a plecat singur. Lucian Isar, fost ministru delegat pentru Mediul de Afa­ceri, şi-a dat şi el demisia din funcţia de preşedinte al consiliului de administraţie (CA) al CFR SA, dar a explicat raţiunile din spatele veto-ului brutal exprimat de oa­menii de la Transporturi. El susţine că respingerea planului de redresare a CFR nu s-ar datora dubiilor privind viitorul CFR, ci spaimei politicienilor că îşi pot pier­de „influenţa asupra resurselor unei companii de stat“ şi asupra accesului la banii europeni. Isar a acuzat existenţa unor intense presiuni politice exercitate pen­tru a numi anumiţi favoriţi în posturi de conducere, pentru a muta com­par­ti­mente ale CFR în minister sau pentru a de­lega, parţial, gestionarea fondurilor eu­ro­pene către minister. Alungarea man­age­rilor privaţi de la CFR arată disperarea po­liticienilor, împrăştie confuzie şi creează haos în afacerile, oricum păguboase, ale companiei. A urmat o altă victimă co­la­te­rală, Aysun Mustafa, care a demisionat de la conducerea CFR Marfă. O echipă care a rezistat totuşi trei luni în faţa a ceea ce pre­sa numeşte, generic, presiuni politice. Austriacul Heinrich Vystoupil, managerul care a câştigat concursul pentru poziţia de şef al Tarom, a dat bir cu fugiţii după zece zile. Restul echipei de manageri privaţi, ca­re alcătuiesc boardul administrativ al Ta­rom, a rămas pe poziţie, înclusiv Lucian Isar, care clamează existenţa unor pre­si­uni politice şi la Tarom. Probabil mai pu­ţin intense decât la CFR, dată fiind am­ploarea şi natura afacerilor. Afacerea avia­tică are un specific particular, cu mai pu­ţine găuri în caşcaval.

Experimentul mutării gestionării com­pa­niilor statului în mâinile unor echipe de ma­nageri privaţi a fost sugerat de cre­ditorii instituţionali ai României şi nu este altceva decât o aplicare a principiilor gu­vernanţei corporative, după care func­ţio­nează toate marile corporaţii din lumea ci­vilizată, aceea unde salariul mediu este de cel puţin cinci ori mai mare decât în Ro­mânia. E vorba de eficienţă, profit, încre­dere şi corectitudine faţă de acţionari, con­tribuabili şi societate în general. Ra­ţiunea unei bune guvernanţe alunecă însă în afara intereselor politice, sub care mus­tesc afaceri bănoase. În România firmelor căpuşă, companiile statului sunt practic controlate de ministerele de resort prin reprezentanţii acestora din consiliile de ad­ministraţie. Niciunul dintre reprezen­tanţii statului în boardul de la Oltchim, de exemplu, nu a tras vreun semnal de alarmă în timp ce afacerea se deteriora. Discreţia este calitatea unui funcţionar ca­re doreşte să-şi păstreze avantajele. Nu exis­tă mecanisme prin care cei respon­sa­bili de supravegherea afacerilor unei com­panii să dea socoteală. Dacă ar exista, atunci aceştia ar fi, probabil, mai prudenţi şi mai atenţi. În timp însă, a fi membru într-un consiliu de administraţie la o mare companie a statului asigura un venit consistent contra unui efort minim. Sin­gura grijă era să nu fie deranjate afacerile conectate politic, chiar dacă erau pă­gu­boase pentru companie.

Cum majoritatea companiilor statului nu sunt listate la bursă, nu există nicio obli­gaţie de dezvăluire a afacerilor între per­soane iniţiate. Cu alte cuvinte, chestiunea miilor de contracte pe care le încheie o com­panie mare este perfect opacă marelui public. Cine sunt partenerii, de ce au fost se­lectaţi, de ce firmele furnizoare vând ser­vicii şi produse mult peste preţul pieţei către o anumită companie sunt chestiuni care rămân secrete de familie, dar care pot explica afacerile falimentare ale com­paniilor statului. În ciuda controverselor iscate de prezenţa unor persoane impuse politic, dar care nu au nimic în comun cu afacerea pe care sunt aleşi să o gestioneze, instituţia managerului privat începe să dea roade. Chiar şi scandalurile, demisiile, demiterile sunt utile, deoarece deschid ochii asupra unor aspecte ascunse con­tri­buabililor de rând. În plus, în acest proces de selecţie s-au strecurat şi profesionişti, specialişti care şi-au demonstrat com­pe­tenţa, care au făcut afaceri în mediul con­curenţial. Este mai greu să impui vreo comandă politică unui board de unde fac parte profesionişti ca Dan Pascariu, Lu­cian Isar sau Radu Merica. Îi poţi însă sili să demisioneze, înspăimântându-i cu ce­reri imposibile.

Cel mai mare eşec însă poate fi bifat în drep­tul ministrului Transporturilor, Relu Fenechiu, care a reuşit performanţa de a alunga mai mulţi manageri, atât la Tarom, cât şi la CFR. Acolo s-au cheltuit bani, energie şi eforturi pentru a selecta oa­me­nii potriviţi. Aceştia nici nu au apucat să demonstreze ceva, că le-au fost retezate şansele. Un eşec al ministerului, o in­ge­rin­ţă a politicului, o risipă inutilă. Spre deo­sebire de Heinrich Vystoupil, austriacul care nu a semnat contractul de mana­ge­ment, cipriotul Sophocleous ar putea cere despăgubiri pentru întreruperea con­tra­c­tului. Cât ar costa şi cine plăteşte joaca as­ta? Cât de important poate fi un om pen­tru un guvern ca să-i fie tolerate toate eşe­curile? Dar pentru contribuabili?