De același autor
Operațiunea Ramura de măslin, declanșată de Ankara în regiunea Afrin din Siria, menită să securizeze granița de est a Turciei, zdruncină relațiile și așa tensionate dintre doi vechi parteneri – Turcia și Statele Unite –, deschide un nou front de luptă în Siria, dar are, în subsidiar, un alt capitol tensionat: conflictul dintre statul turc și militanții kurzi. La mai puțin de zece zile de la lansare, forțele turce au reușit să cucerească un punct strategic – muntele Barsaya, situat în nord-estul regiunii Afrin, care oferă o perspectivă asupra orașului Azaz (controlat de forțele turce și de rebelii sirieni) și către orașul turc Kilis. Situată în nord-vestul Siriei, provincia Afrin se învecinează cu Turcia și face parte, alături de Cizire și Kobane, din Rojava, controlată de o grupare a kurzilor sirieni. Dar, în această enclavă, nu există forțe americane, însă, dacă forțele turce vor reuși securizarea zonei și vor merge mai spre est, către Manbij, acolo se vor ciocni de prezența americană. Statele Unite au circa 2.000 de militari în Siria, ca parte a coaliției internaționale împotriva ISIS, potrivit Reuters. Iar mesajul Turciei a fost cât se poate de clar: Statele Unite trebuie să ia măsuri concrete pentru a pune capăt susținerii pentru YPG/PYD, formate în principal din kurzi sirieni, inclusiv să se retragă din Manbij (zona strategică aflată la nord-est față de Alep și la circa 40 de kilometri de granița siriano-turcă).
Ankara crede că PYD (Partidului Uniunii Democratice) și brațul său armat, YPG (Unitățile de Protecție ale Poporului), sunt extensii ale PKK, gruparea care militează pentru autonomia kurzilor din Turcia. PYD, considerat cel mai important partid din zona de nord a Siriei, aplică în Rojava idei politice inspirate de Abdullah Öçalan, liderul PKK – luptând pentru recunoașterea drepturilor kurzilor și autonomiei în cadrul unei Sirii federalizate.
Turcia duce un război împotriva PKK de mai bine de trei decenii. Doar că, dacă, la nivel internațional, PKK este considerată de către câteva state și organizații (SUA, UE și NATO) o grupare teroristă, nu același lucru se întâmplă și în cazul YPG/PYD. Foarte eficienți în lupta împotriva ISIS, după bătălia de la Kobani (din 2014), YPG/PYD a primit sprijinul SUA, care voiau să pună bazele unor forțe armate prooccidentale în regiune. Însă anunțul Washingtonului că va susține o forță militară de 30.000 de persoane la granița cu Turcia și Irak pare să fi ignorat sensibilitățile Turciei, iar faptul că Forțele Democrate Siriene (SDF) sunt controlate de YPG a declanșat furia Turciei. Mai ales că Ankara ar vrea o zonă-tampon la graniță, însă fără ca aceasta să pună probleme securității sale în orașele de frontieră (munții din zona Afrin plasează o parte din provinciile Kilis și Hatay în raza de atac a YPG, dar tot prin munți pot ajunge arme – de multe ori, dintre cele furnizate de SUA – din Siria în Turcia).
Rolul eficient pe care l-a avut YPG în lupta cu ISIS i-a adus și susținători - printre aceștia și Moscova. Acest lucru a fost însă valabil până la intervenția turcă în Afrin. Kurzii sirieni s-au simțit trădați de Moscova pentru că forțele ruse s-au retras din Afrin chiar înainte ca turcii să declanșeze operațiunea, iar avioanele Ankarei au putut pătrunde în spațiul aerian sirian (controlat de guvernul sirian și de Rusia). Moscova, care a subliniat că are „relații bune și cu Damasc, și cu Ankara“, a refuzat să se implice activ, însă faptul că Turcia a putut să lanseze o ofensivă aeriană în Siria este văzut ca o susținere tacită a intervenției turce. Nici nu este de mirare, pentru că o susținere necondiționată pentru un YPG care se bucură de tot mai mare sprijin din partea americanilor nu poate decât să deranjeze puterea de la Kremlin. Pe de altă parte, nici regimul lui Assad nu se grăbește să ia poziție fermă împotriva Turciei, fiindcă se teme că, la un moment dat, kurzii sirieni ar putea cere chiar independența. Iar pe termen lung, aceasta ar putea redesena harta în Orientul Mijlociu, căci aspirațiile istorice ale kurzilor sunt legate de crearea unui stat care să cuprindă părți din Turcia, Iran, Siria și Irak. Potrivit agenției turce Anadolu, această organizație controlează deja un sfert din teritoriul Siriei și, mai mult, două treimi din granița Siriei cu Turcia.
Cu toate că relațiile dintre Ankara și Washington scârțâie de ceva vreme – cele două administrații nici nu au reușit să ofere o versiune comună asupra conversației pe care președintele american Donald Trump a avut-o cu omologul său turc –, apar și primele semne ale bunăvoinței. Se pare că ar fi avut loc totuși, recent, o conversație telefonică între consilierul pe probleme de securitate națională al președintelui american, H.R. McMaster, și consilierul pe politică externă al președintelui turc, Ibrahim Kalın, potrivit unor surse citate de cotidianul turc Hürriyet. „Chiar dacă avem păreri diferite în anumite chestiuni, suntem state aliate“, i-ar fi spus McMaster lui Kalın. Pare să fie un semn bun, însă turcii vor cere și dovezi pentru restabilirea încrederii între Washington și Ankara.
Este totuși greu de crezut că cei doi vechi aliați, membri ai NATO, nu vor găsi o soluție de compromis înainte de a se vedea luptând de pe poziții adverse pe teren. Pe termen scurt, pentru Erdoğan, această campanie ar putea avea însă și alte efecte. Anul viitor, în Turcia sunt programate alegerile parlamentare, iar pentru a-și asigura o majoritate, președintele are nevoie de mobilizarea unui electorat cât mai mare. Și cum, anul trecut, rezultatele referendumului prin care Turcia a devenit republică prezidențială au arătat un succes pe muchie de cuțit, de această dată, campania pentru securizarea granițelor Turciei și îndepărtarea „pericolului“ kurd i-ar putea asigura șefului statului turc întocmai avantajul electoral de care are nevoie. Deocamdată, ramura de măslin este departe de a fi un semnal de pace.
