Două războaie

Cei ce au prezis că 2015 va fi un an haotic au avut dreptate. Era inevitabil că după plecarea lui Traian Băsescu de la Cotroceni, ceea ce a echivalat cu ieșirea concomitentă de pe teren a arbitrului instituțional și a celui mai important actor politic, o să urmeze o luptă acerbă între cei rămași în joc pentru a ocupa cele două poziții rămase vacante.

Agitația oarbă la care asistăm în aceste zile depășește însă cu mult și cele mai sumbre predicții făcute anul trecut, inclusiv cele ale subsemnatului. În acest context, încercarea de a găsi o narațiune unificatoare, un fir roșu care să lege multiplele planuri pe care se duc războaiele de cucerire și supraviețuire în care sunt angrenați politicienii și șefii unor instituții, este inutilă. Pentru că nu există un asemenea fir roșu.

Cu toate acestea, nu este deloc inutil să clarificăm măcar și parțial câteva dintre principalele tablouri de bătălie. E prea multă ceață născută din ignoranță sau dintr-o înțelegere trunchiată a realității și prea mult fum împrăștiat de experții în manipulare, totuși.

Dintre toate conflictele care încing spațiul public, cel mai important din punct de vedere economic și al nivelului de trai este războiul dintre marii producători internaționali din industria farmaceutică și Ministerul Sănătății, despre care am scris în detaliu săptămâna trecută. El are ca miză prețurile la medicamentele ce se eliberează pe rețetă și care ar fi trebuit să se vândă la o valoare maximă dictată de prețul cel mai mic practicat în oricare dintre cele 12 țări UE luate ca puncte de referință în deja celebrul Ordin 75/2009.

Ei bine, dacă săptămâna trecută, atunci când vorbeam despre complicitatea penală dintre majoritatea multinaționalelor din această industrie și Guvern, care a durat aproape cinci ani, arătam că numeroase medicamente au fost vândute cu prețuri și cu 25% mai mari decât cele permise de lege, informațiile la zi arată o dimensiune de-a dreptul incredibilă a acestei alianțe între companii extrem de puternice și foști miniștri și înalți oficiali guvernamentali care și-au bătut joc de interesele cetățenilor, ale pacienților.

Veniturile extra ale unor companii de farmaceutice care au ignorat sau chiar au încălcat legea nu au fost de maximum 25%, cum sugera setul incomplet de date pe care l-am avut la dispoziție în urmă cu o săptămână, ci chiar de aproape 600% pentru unele medicamente. Ați citit bine. Există medicamente care au fost vândute, și teoretic, cel puțin, sunt vândute și azi, cu prețuri de aproape șapte ori mai mari decât prevede legea.

De exemplu, potrivit datelor actualizate, Mirapexin (produs de Boehringer Ingelheim Intl), utilizat în tratarea Parkinsonului, concentrație 1,05 mg, se vinde, potrivit CaNaMed, catalogul național al prețurilor, cu 531,65 lei, în timp ce prețul maxim, dictat de cel practicat în una dintre cele 12 țări UE luate ca referință, ar trebui să fie de 83,75 lei.

Cipralex (Lundbeck), utilizat în tratarea depresiilor și anxietății, 10 mg, se vinde cu 63,82 lei, în timp ce prețul maxim ar trebui să fie de 16 lei. Zometa (Novartis), cancer, are prețul de catalog 1.068 lei, în timp ce prețul maxim ar trebui să fie de 414 lei. Xeloda (Roche), cancer, preț de catalog 1.245 lei – preț maxim 628 lei. Binocrit (Sandoz), anemii asociate altor afecțiuni, preț de catalog 1.520 lei – preț maxim 768 lei.

Iar exemplele curg, lista medicamentelor care în continuare au prețuri mult mai mari față de cele impuse prin Ordinul 75 numărând peste 80 de produse, dintre care cel puțin 20 au prețuri de la de două până la aproape șapte ori mai mari.

Și dacă, în cazul unora, diferențele reale între prețul din CaNaMed și cel maxim sunt mai mici decât cele vizibile la o primă citire, deoarece se achiziționează prin licitații, unde se acordă reduceri consistente, iar în cazul altora există și alternative generice, pentru multe altele nu există nici o explicație, nici o circumstanță atenuantă. Reprezintă, simplu și clar, jaf din banul public sau din buzunarele pacienților.

Concluzia: oricărei încercări de a da o interpretare pozitivă, conciliantă, complicității dintre foștii miniștri ai Sănătății, ajutați de subalterni extrem de binevoitori cu doleanțele industriei farma, precum celebra doamnă Iordache, trebuie să îi fie contrapusă realitatea cifrelor de azi. Cum a fost posibil ca Ministerul Sănătății să permită ani de-a rândul vânzarea unor medicamente de șapte ori mai scumpe decât prevede legea?

La această întrebare ar trebui să răspundă și actualul ministru, Nicolae Bănicioiu, de aceea are Corp de Control, iar personaje precum Mariana Iordache încă lucrează în subordinea sa, dar și DNA. Există suficiente indicii care să ducă cu gândul la implicarea în acest scandal a unei vaste rețele de corupție de care nu sunt străini unii dintre directorii generali români, maziliți de curând, ai unor importante companii din domeniu.

Dificultățile reale și serioase pe care multinaționalele din industria farmaceutică le întâmpină în România nu pot fi compensate prin avantaje ilicite, oferite pe sub masă. Taxa claw-back, arbitrajul corect al concurenței cu producătorii de generice și al relației cu distribuitorii trebuie să fie rezolvate în cadrul mult-așteptatei reforme a Sănătății, și nu printr-un troc în care câștigă câțiva politicieni și funcționari lacomi și iresponsabili și pierdem toți ceilalți.

Puțini își mai amintesc de o declarație foarte importantă pe care Traian Băsescu a făcut-o în noiembrie 2011: „România are resurse interne de creştere şi acestea sunt în mod deosebit în zona energiei, unde restructurările şi corectul management al companiilor din domeniul energetic ar genera premise de creştere economică consistentă şi aport de venituri şi în bugetul de stat, şi către populaţie. De asemenea, sectorul de transporturi şi, nu în ultimul rând, o optimizare a funcţionării sistemului de sănătate, care trebuie să continue procesele de reforme, reprezintă o altă resursă de creştere a veniturilor în bugetul de stat şi de diminuare a deficitelor“.

Această listă scurtă cu principalele trei domenii prioritare unde Guvernul trebuia să intervină pentru a corecta anomaliile extrem de costisitoare – energie, transporturi și sănătate – a fost prezentată imediat după o întâlnire cu reprezentanţii FMI, ai Băncii Mondiale şi ai Comisiei Europene, într-un moment în care se angajase în numele României că vom continua să ţinem drumul drept și anevoios al austerităţii de inspiraţie germană.

Astăzi, la mai bine de trei ani de la acea declarație de intenții, observăm că, de bine, de rău, în energie și în transporturi lucrurile au început să se mai miște. Dar nu printr-o reformă, din păcate, ci prin intervenția DNA împotriva „băieților deștepți“ din energie și a directorilor din CNADR, CFR și a antreprenorilor de tip Nelu Iordache. Așa se face că Hidroelectrica a intrat pe profit, așa se face că Gruia Stoica nu a pus mâna pe CFR Marfă. Din păcate, autostrăzi încă nu construim.

Nu ne rămâne decât să sperăm că măcar în Sănătate, ultimul dintre cele trei domenii-cheie menționate după întâlnirea lui Traian Băsescu cu Troica, din noiembrie 2011, scoaterea din joc a marilor combinatori va fi dublată concomitent de o reașezare pe baze sănătoase a raporturilor dintre stat, spitale, industrie, medici, pacienți.

Arestările îi vor răcori pe mulți, dar nu ne vor crește speranța de viață, nici satisfacția medicilor și a antreprenorilor din industriile care furnizează produse și servicii. Pentru asta e nevoie de management performant în minister, în administrațiile locale, în spitale.

Un alt război care merită toată atenția noastră este cel dintre Victor Ponta și propriul partid. Aspectul interesant vine din faptul că, deși DNA și SRI au dat iama în afacerile familiei sale, atitudinea liderului PSD față de aceste instituții este radical diferită de cea din anii de glorie ai USL, când prezenta principalele instituții anticorupție drept gărzi pretoriene ale lui Traian Băsescu.

Pe măsură ce procurorii intră mai adânc în contractele cumnatului său și ale prietenului său, Sebastian Ghiță, Ponta dovedește și mai multă reținere în declarații când vine vorba de justiție. Mai mult, cu cât apropiații premierului frecventează mai des sediile DNA, cu atât acesta vorbește mai apăsat de nevoia de reformare din temelii a partidului său. Cu cât anchetatorii forează mai adânc în conexiunile afacerilor suspecte din jurul său, cu atât Ponta anunță grozăvii și mai mari împotriva colegilor săi, încolțiți și ei de justiție.

Straniu, având în vedere că în momente similare din trecut amenințarea dușmanului comun pentru toți liderii PSD anchetați îi făcea să iasă în stradă împreună, să facă marșuri, să se țină de braț, să se apere unul pe altul și să atace la unison inamicul. De această dată, Victor Ponta, cel care, în ianuarie 2011, a inițiat protestul de susținere pentru baronul de Argeș, Constantin Nicolescu, pare să fi înlocuit și el sloganul „Toți pentru unul, unul pentru toți!“ cu cel anunțat de Liviu Dragnea, „Scapă cine poate!“, înainte de alegerile prezidențiale.

Dar oare ce trebuie să facă Victor Ponta pentru a „scăpa“? Nu cumva prețul este chiar îndepărtarea sau marginalizarea din partid a celor care au probleme similare cu cele pentru care este anchetat acum cumnatul său?

Dacă acesta este răspunsul, Consiliul Național al PSD, ce va avea loc peste trei săptămâni, s-ar putea să fie cel mai interesant moment din istoria partidului moșit de Ion Iliescu. Momentul în care un întreg trib de canibali va fi urcat într-o singură barcă și aruncat în valuri spre o destinație incertă, în speranța că, odată ajunsă din nou la mal, va mai fi cineva în viață să pună piciorul pe teren ferm.