Taiwanul - o democrație tot mai „singuratică“?

Adunarea Organizației Mondiale a Sănătății (AMS), cel mai important for decizional al Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), a refuzat să mai emită o invitație Taiwanului, cunoscut și sub numele de Republica China (RC), la cea de-a 70-a sa întrunire (în perioada 22-31 mai, la Geneva). Este o măsură fără precedent: din 2009, Taiwanul a fost invitat în mod regulat să participe la reuniunile anuale ca observator. În acest an, însă, MAE taiwanez nu a primit o invitație oficială. Motivul nu este greu de înțeles. Într-o conferință de presă organizată cu doar o zi înainte de expirarea înscrierii, autoritățile chineze au spus că Taiwanul „trebuie să se reîntoarcă la principiul «Chinei unice» și să recunoască «Consensul din 1992»“[1], dacă dorește să devină membru al unor organizații internaționale. Într-o mostră mai puțin obișnuită de limbaj candid, neprotocolar, Beijingul a făcut clar faptul că, cel puțin din perspectiva Chinei, baza pe care intrarea Taiwanului în cadrul OMS fusese negociată inițial nu mai există. Măsura este un regres serios pentru preşedintele Tsai Ing-wen și Partidul Democrat Progresiv proindependență (DPP). Președinția taiwaneză a reacționat imediat, accentuând că sănătatea este un „drept al omului“ și că Taiwanul joacă un rol important în sistemul global de prevenție a bolilor[2]. Când, în 2009, sub fost administrație Ma, Taiwanul a fost invitat să participe la întrunirile AMS, intrarea sa semnala începutul unei noi ere mai prietenoase în relațiile cu China, marcând pentru prima dată, din 1971, reîntoarcerea RC-ului la sistemul ONU de agenții specializate[3]. De la câștigarea alegerilor prezidențiale de către DPP, anul trecut, situația s-a înrăutățit progresiv. Participarea la AMS fusese facilitată nu doar de compromisul politic cu Beijingul, ci și de declanșarea în 2003[4] a epidemiei de SARS (Sindromul Acut Sever Respirator) în China continentală, prost administrată de către Republica Populară Chineză (RPC). Răspândirea SARS pe teritoriul său a întărit argumentul Taiwanului, care a susținut atunci că poziția sa geografică îl face vulnerabil în fața variilor epidemii generate pe continent. Accesul la informații și la resursele comune rețelei globale a sănătății patronate de OMS/AMS este vital în prevenirea răspândirii unor maladii posibil fatale, precum bine cunoscutele gripe aviară și porcină. Taiwanul are unul dintre cele mai bune sisteme de sănătate din Asia și oferă asigurare de sănătate obligatorie pentru cele 23,5 milioane de cetățeni.

Unele surse media au catalogat incidentul drept o linie roșie care ar fi fost încălcată, considerându-l drept un amestec al Beijingului în problema statutului internațional al Taiwanului. Acesta și-a pierdut locul în Consiliul de Securitate în octombrie 1971, când Adunarea Generală a acceptat RPC ca membru. De atunci, cei mai mulți membri ai ONU au evitat Taiwanul, care se bazează pe 20 de aliați diplomatici[5] și un ajutor american considerabil pentru securitatea sa națională. Deși Tratatul de Apărare Reciprocă SUA – Republica China, semnat în 1954, a fost unilateral revocat în 1979 de către Administrația Carter, Articolul 3 al Actului Relațiilor cu Taiwanul semnat în același an specifică faptul că președintele și Congresul american au dreptul de a decide acțiuni împotriva „oricărui pericol la adresa intereselor Statelor Unite“ care ar putea apărea în urma „oricărei amenințări a securității sau a sistemului social sau economic al oamenilor din Taiwan“.

Criticile generate de convorbirea telefonică dintre Tsai Ing-wen și președintele Trump în decembrie anul trecut, când Tsai l-a sunat pentru a-l felicita pentru victoria electorală obținută, arată cât de volatil a devenit mediul politic internațional. Reuters a fost recent implicată într-un incident similar, când birourile sale din Washington și Asia au programat, aparent fără să știe unul despre celălalt, două interviuri consecutive cu Tsai și Trump. Pe când Tsai a fost citată afirmând că un telefon cu președintele Trump ar putea avea loc din nou, președintele american ar fi „respins“ o astfel de posibilitate. Unii membri DPP au caracterizat acest interviu dezastruos ca fiind o tentativă a Chinei de a o „umili“ pe Tsai.

Un consens volatil

Sensibilitatea temei demonstrează cât de volatilă este în acest moment politica regională în Asia de Est. „Consensul din 1992“ este un acord oral între guvernul taiwanez și autoritățile de la Beijing care sprijină ideea că, deși există „o singură Chină“, fiecare parte este liberă să o „interpreteze“ diferit. Discursul de inaugurare al președintei Tsai de anul trecut a amintit însă înțelegerea din 1992 doar ca pe un „fapt istoric“ și ca o modalitate bilaterală de „a găsi un punct comun și a lăsa la o parte diferențele“[6]. Reformularea scoate în evidență un clivaj tot mai puternic în politica taiwaneză, între poziția pro-China și cea proindependență. Lipsa unei invitații la AMS nu a făcut decât să amplifice clivajul. Fostul președinte Ma Ying-jeou descria recent starea actuală a relațiilor cu China ca o „confruntare rece“[7].

O regiune instabilă

Deși neinvitarea Taiwanului a trecut aproape neobservată în presa vestică, evenimentul nu este minor din punct de vedere politic. Printre altele, a readus în prim-plan complexitățile securității regionale din Asia de Est. În timp ce Japonia, Statele Unite și Marea Britanie au încercat să facă lobby în favoarea prezenței Taiwanului la AMS, China s-a opus categoric.

Dezbaterea are loc într-un moment de schimbări majore în regiune. Președintele chinez Xi Jinping a lansat pe 14 mai inițiativa One Belt, One Road în timpul unui Forum cu delegați din peste 100 de țări. Între timp Japonia a redenumit agenția semi-oficială care se ocupa de relațiile cu Taipei-ul în “Asociația pentru Relații Taiwan-Japonia”[8].

Într-o mutare ce ar putea fi interpretată mai degrabă ca împăciuitoare, noul președinte al Coreei de Sud, Moon Jae-in, a înghețat temporar implementarea problematicului sistem antirachetă THAAD. Motivul invocat a fost necesitatea derulării unui studiu de mediu plănuit, dar neimplementat, de guvernul președintei Park. Sancțiunile economice informale adoptate de China, care se teme de puternicul sistem radar al scutului antirachetă, au afectat deja firme coreene, precum și numărul turiștilor chinezi în Coreea de Sud. Totodată, Phenianul testează noi rachete cu rază de acțiune medie. Recent, un Kim Jong-un euforic avertiza SUA că se află în raza de acțiune nord-coreeană[9]. Posibilitatea ca Nordul să devină „nuclear“ este o amenințare clară la adresa siguranței și sistemului de alianțe construit de Coreea de Sud, ceea ce face și mai necesară o relație bună cu Japonia. Tokyo a anunțat reluarea așa-numitei „diplomații-navetă“ și întărirea cooperării împotriva pericolului nuclear pe care îl reprezintă Phenianul. Cu toate acestea, controverse istorice adânc înrădăcinate, ca, de exemplu, problema femeilor „de confort“ și sclavia sexuală practicată în timpul ocupației japoneze, complică (re)stabilirea unor bune raporturi bilaterale.

O uniune între democrații?

Ce poate deci un simplu, dar nepoliticos “nu”, așa cum a fost descrisă lipsa invitației AMS de către ziarul taiwanez de limbă engleză The China Post, să adauge la provocările actuale din regiune?

Pe de o parte, refuzul poate costa comunitatea internațională destul de mult în termeni de prestigiu și apărare principială a noțiunii de multilateralism. Nu poți să fii avocatul multilateralismului, dar în același timp să lași instituția care are ca raison d’être acest principiu să devină vehiculul unor politici de putere. Poate simboliza și un pas înpoi în ceea ce privește promovarea unei formule instituționale de interacțiune într-o perioadă de remilitarizare regională crescândă. Coincidență sau nu, la două zile după ce AMS a închis ușa în nas Taiwan-ului, șapte senatori republicani și democrați americani i-au trimis Președintelui Donald Trump o scrisoare în care îi cereau să reia operațiunile de promovare a libertății de navigație (așa numitele FONOPs: Freedom of navigation operations) în Marea Chinei de Sud. Aceste FONOPs au fost destul de rar implementate până și de către Administrația Obama. De la inaugurarea sa Președintele Trump nu autorizase încă nici măcar una. Situatia s-a schimbat abia de curând[10].

Pe de altă parte, refuzând Taiwanului intrarea la reuniunea sa anuală, AMS ar putea să ajute pe termen lung cauzei RC de a-și crește spațiul de manevră. Neorealismul structuralist clasic sugerează că, atunci când o putere revizionistă încearcă să schimbe „regulile jocului“, ceilalți actori au două opțiuni reale: să contrabalanseze noua putere, coalizandu-se împotriva sa, ori să îi devină un aliat de încredere (așa-numita tendință de bandwagon). În condițiile unui sistem internațional anarhic, contrabalansarea este opțiunea de politică externă cea mai credibilă pentru că nicio mare putere nu are vreun interes în a permite unei alte mari puteri să atingă o poziție predominantă. Iar cele mai recente manevre politice din Asia de Est arată toate semnele de instabilitate care preced o realiniere, o nouă balanță a puterii. Este vorba în acest caz de o interacțiune cu șase actori: China, Coreea de Sud, Coreea de Nord, Japonia, Taiwan și Statele Unite. Dat fiind caracterul democratic a patru dintre cei șase actori, forma posibilului aliniament de contrabalansare ar putea confirma faimoasa și, după cum argumentează unii, singura lege a comportamentului internațional, sumar formulată de Michael W. Doyle: „Democrațiile nu se luptă între ele“. În 1983, Doyle compara „pacea liberală“ cu uniunea pacifică descrisă de Immanuel Kant, reformulând în aspectul său contemporan așa-numita teorie a păcii democratice. Altfel spus, teoretic, pentru că două democrații – A și B – nu se vor confrunta niciodată pe plan militar și pentru că ambele sunt amenințate de ascensiunea unei noi mari puteri, C, o alianță A&B vs. C este un scenariu mult mai credibil decât alternativa. O astfel de interpretare ar facilita readucerea variabilelor interne în calculele locale, acordând prioritate, desigur, tipului de sistem politic intern și ignorând interesele de ordin economic. Ar sugera, de asemenea, că problema Taiwanului la Adunarea Mondială a Sănătății ar putea servi pe termen lung intereselor sale, pentru că readuce în prim-plan situația sa deosebit de dificilă: Republica China este o democrație reală, dar care se află în afara sistemului internațional de state suverane și este evitată până și de organizații care ar trebui să rămână apolitice și orientate spre colaborări tehnocrate pe teme specifice.

Relația Taiwan-China este una istoric complicată și mulți o văd ca pe o problemă strict internă a Chinei. Situațiile dificile necesită însă acțiuni politice hotărâte, și nu tipul de strategie a struțului practicată până acum. Același argument este valabil și pentru comunitatea internațională, în special în privința sistemului colectiv de securitate al ONU. În timp ce conflictele latente din Asia de Est s-ar putea preschimba peste noapte din „calde“ în „fierbinți“, diplomația multilaterală în regiune este minimală. Lipsa de acțiune este și cel mai rău scenariu posibil. Ne place sau nu, strategiile geopolitice ale acestei regiuni vor modela cursul istoriei globale și comunitatea internațională ar trebui deja să îi acorde mai multă atenție.

DANA S. TRIF,

cercetător la Centrul pentru Studii Internaționale (Universitatea Babeș-Bolyai) și la Centrului pentru Politică Externă (Universitatea Națională Chengchi, Taipei, Taiwan).

Versiunea extinsă a articolului a fost publicată în limba engleză pe site-ul Centrului pentru Studii Internaționale.