Speri tu

Va veni o vreme (speri tu) în care scriitorii români vor primi măcar un sfert din ceea ce au oferit ei, prin mari cărți, culturii noastre; și în care New Europe College nu va mai fi, în România, o excepție de la regulă și o neverosimilă veste bună.

În publicistică, gen mai reactiv prin ex­ce­lență, există riscul unei raportări pre­pon­derent critice la diferitele aspecte și ele­mente ale realității noastre socio-cul­tu­rale. Încerci să schimbi ce­va prin textele publicistice, să contribui prin scrisul tău la o schimbare în bine; sau, dacă nu în bine, atunci măcar în mai-puțin-rău.

Aceasta presupune o anu­mită selecție: alegi, din lu­mea în care trăiești, datele și secvențele pe care, schim­bându-le (speri tu), și so­ci­e­tatea se va schimba. Observi și critici lu­cruri, fapte, indivizi și instituții care, în opi­nia ta, sunt departe de funcția și de me­ni­rea lor. Te documentezi, analizezi, obiec­tezi, argumentezi, îți faci datoria de pu­bli­cist.

Dar e bine ca, măcar din când în când, se­lecția subiectelor publicistice să fie și în re­gim pozitiv. Să scrii, adică, nu despre ce­ea ce trebuie criticat și (speri tu) schim­bat, nu despre ceea ce se oferă ca un mo­del negativ ori ca un element toxic co­mu­nității și societății românești, ci despre ce­ea ce reprezintă, dimpotrivă, o realizare im­portantă, un model pozitiv, o veste bu­nă. Nu strică și niște vești bune în so­cie­tatea și-n publicistica noastră, mai ales atunci când ele nu sunt rodul întâmplării, al norocului, al aleatoriului, al conjuncției astrelor, ci rezultatul predictibil al unor structuri instituționale pe cât de art­i­cu­late, pe atât de performante. O asemenea structură, în câmpul academic, este New Europe College, instituție la care, timp de cinci luni, am avut șansa de a fi Guest of the Rector.

Nu de mult, NEC a împlinit 20 de ani, o vârstă importantă mai ales în România, unde formele fără fond sunt în continuare la ordinea zilei și avem o droaie de ins­tituții existente numai pe hârtie și într-o ștampilă pu­să cu morgă pe ea. Aceasta înseamnă peste douăzeci de serii de cercetători, ro­mâni și străini, care au per­format, cu proiectele lor individuale, în cadrul NEC; și alte serii de cercetători care au colaborat și au dus la capăt proiecte comune. Consultând lista de nume disponibilă pe site-ul NEC, ai senzația că ai nimerit pe o in­sulă nelocalizată pe hartă, o fantasmă culturală în care cei mai buni specialiști din varii domenii s-au întâlnit, nu se știe cum, în București. Listez numai câteva nu­me dintre categoriile Senior Fellows/ Guests of the Rector, pentru a se înțelege la ce nivel am fost obligat de NEC să mă ridic: Alexandru Dragomir, Sorin Vieru, Iri^­na Nicolau, Andrei Cornea, Mihai Șora, Daniel Benga, Bogdan Ștefănescu, Vlad Zo­grafi, Andrei Oișteanu, Ion Vianu, Eugen Ciur­tin, Mihail Neamțu...

Această motivare profesională printr-o șta­chetă academică foarte sus ridicată și men­ținută mi se pare unul dintre cele mai bu­ne lucruri din câte poate întâlni un cer­cetător. Căci pe mine, unul, mă inte­re­sează mult mai puțin cuantumul unei bur­se, aspectul financiar, condiția așa zicând materială a muncii intelectuale; dar in­com­parabil mai mult setul de valori în conformitate cu care este oferită bursa res­pectivă și climatul academic în care îmi pot derula și „confrunta“ cercetarea. Mai prozaic spus, orice țoapă cu bani, așa cum bine știm, poate cumpăra „ziariști“, „po­liticieni“ și alte categorii de oameni ce nutresc visul de a fi achiziționați. Dar a fi la nivelul NEC este ceva mult mai im­por­tant, simbolic: atât pentru criticul literar care a reușit performanța, cât și pentru scriitorii români cuprinși în lucrarea lui.

Un vechi proiect personal a prins acum con­tur: acela de a introduce scriitori ro­mâni contemporani, de vârf, în domeniul cercetării academice și în circuitul din interiorul ei. Cu ani în urmă, s-a încercat acest lucru cu programele și cu manualele școlare. Chiar trebuie să așteptăm să moa­ră un scriitor român pentru a-i include un fragment de roman sau o poezie într-un manual? Chiar este nevoie să treacă un se­col pentru ca scara de valori a unei epoci literare (sunt deja două: epoca postbelică și epoca postrevoluționară) să se regă­seas­că în obiectul de studiu al elevilor și stu­denților? Chiar nu a mai apărut niciun pro­zator român după Marin Preda? Și ni­ciun poet, după Nichita Stănescu?

În proiectul meu, Marin Preda și Nichita Stănescu au stat firesc alături de Norman Manea și Mircea Cărtărescu, de Radu Al­dulescu și Dan Lungu, nu numai prin pris­ma temei alese (configurări canonice în li­teratura română, înainte de 1990 și după), ci și printr-o continuitate a generațiilor li­terare cât se poate de organică. Numai în imaginația unor scriitori și critici, vorba lui Nicolae Manolescu, prezenteiști aceas­tă legătură nu există ori va fi ignorată, pentru a se spori, artificial, „origi­na­li­ta­tea“ celor ulteriori. Originalitatea, când e, se observă prin lectură și documentare, în perspectivă istorică; și se decelează prin comparări relevante.

Va veni o vreme (speri tu) în care scrii­to­rii români vor primi măcar un sfert din ce­ea ce au oferit ei, prin mari cărți, culturii noastre; și în care New Europe College nu va mai fi, în România, o excepție de la re­gulă și o neverosimilă veste bună. //